DREPT CIVIL. Sinteze pentru pregatirea examenelor de admitere si definitivare in profesia de AVOCAT (editia a III-a, 2012)

Organizarea si exercitarea profesiei de avocat. Sinteze pentru pregatirea examenelor de admitere si definitivare in profesia de avocat - Autori: Av. Eduard Dragomir, Av. Roxana Paliță), editia a IV-a, revazuta si adaugita, Editura Nomina Lex, Bucuresti, 2012.

Noua editie din 2012 a fost elaborata avand in vedere atat Legea nr. 51/1995 republicată în 2011, cu modificarile si completările ulterioare (OUG nr. 10/2011 şi Legea nr. 71/2011), cat si Noul Statut al Profesiei de Avocat din 2011, publicat în Monitorul Oficial nr. 898 din 19 decembrie 2011.

Lucrarea este destinată in special persoanelor care vor să-şi uşureze munca de pregătire a examenelor de primire sau definitivare în profesia de avocat, dar este la fel de utila atat profesionistilor dreptului cat si studentilor.

Din pacate, aceasta carte nu se mai afla in stocul depozitului nostru de carte, fiind o editie epuizata!

Va recomandam editia a IV-a, aparuta in iulie 2014, conforma noului Cod de procedura civila!

Noua editie este disponibila aici: http://www.librariejuridica.ro/product.php?ProductID=772  

Drept Procesual Civil. Sinteze pentru pregatirea examenelor de admitere si definitivare in profesia de avocat (Autori: Av. Eduard Dragomir, Av. Roxana Paliță) - Editia a III-a, Editura Nomina Lex, Bucuresti, septembrie 2011.

În elaborarea editiei a III-a, apărută în Septembrie 2011, s-au avut în vedere modificările Codului de procedura civila aduse prin Legea nr. 202/2010 ("Mica Reforma"), privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial nr. 714 din 26 octombrie 2010.

Ca noutate absoluta fata de vechile editii, Editia a III-a a acestui manual de drept procesual civil este structurata in doua parti.

In prima parte se analizeaza in detaliu tematica care se cere pentru examenele in avocatura, iar in partea a doua sunt prezentate posibile subiecte de examen si analiza detaliata a acestora.

Tot ca noutati, dar de natura tehnica, de aceasta data, se remarca calitatea crescuta a a realizarii cartii, calitatea hartiei imbunatatita, coperta cartonata si modul de legare cusut.

Alte precizari nu credem ca mai sunt necesare, colectia de sinteze a Editurii Nomina Lex bucurandu-se deja de notoritate in randul publicului vizat.    

In culegerea de fata se regasesc decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din anul 2011, structurate pe variate domenii de drept: 

• - drept civil,
• - dreptul proprietăţii intelectuale,
• - drept procesual civil,
• - drept comercial,
• - drept administrativ,
• - drept financiar şi fiscal,
• - dreptul funcţiei publice,
• - drept bancar,
• - drept vamal,
• - drept penal şi
• - drept procesual penal.

Curs de drept civil. Succesiuni | Conform Noului Cod civil

Lucrarea de fata urmareste cinci aspecte importante ale succesiunii:

- Deschiderea mostenirii

- Mostenirea legala

- Mostenirea testamentara

- Transmisiunea mostenirii

- Partajul mostenirii

Prin bogatia si complexitatea problematicii sale, materia dreptului succesoral a fost dintotdeauna si continua sa fie atragatoare pentru jurist. In conditiile generale ale integrarii europene si ale frecventelor modificari legislative, dreptul succesoral este supus si el unor ample si inerente reconsiderari. In acest context, apreciem ca recentele dispozitii ale noului Cod civil si celorlalte acte normative in materie sunt oportune si utile.

Lucrarea este conceputa sa faca parte din categoria cursurilor universitare, accentul se pune pe sistematizarea materiei corespunzator categoriei careia i se adreseaza, dar materialul poate constitui si un punct de vedere pentru ulterioarele studii de drept succesoral.

In lucrarea de fata, veti regasi Codul vamal cu toate modificările actualizate la data de 25 iulie 2012, precum şi textele actualizate ale Statutului personalului vamal, cu ultimele modificări aduse prin O.U.G. nr. 71/2011 şi al Regulamentului de aplicare a Codului vamal, aprobat prin H.G. nr. 707/2006.

De asemenea, culegerea conţine, inserate sub articolele din Regulamentul de aplicare a Codului vamal, dispoziţiile aferente cuprinse în regulamentele europene.

Cuvânt-înainte

Legislaţia din domeniul securităţii sociale a fost şi este într-o continuă schimbare. În acest context este necesară cunoaşterea şi înţelegerea principiilor care stau la baza sistemului de securitate socială, a principalelor reglementări, pentru a înţelege raţiunile şi efectele dispoziţiilor legale aplicabile, dar şi pe cele ale eventualelor modificări intervenite în legislaţie într-un anumit context economic şi social.

Lucrarea de faţă are drept scop prezentarea sistemului de securitate socială din România, a legislaţiei aplicabile în domeniul asigurărilor sociale pentru pensii, şomaj, sănătate, accidente de muncă şi boli profesionale, precum şi în domeniul asistenţei sociale, privind prestaţiile de asigurare a unui venit minim garantat, prestaţiile familiale, prestaţiile pentru susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, concediul paternal şi măsurile de protecţie a maternităţii la locul de muncă, prestaţiile de asistenţă a personelor cu handicap.

Ea se adresează în principal studenţilor facultăţilor de drept, atât celor care urmează cursurile la zi, cât şi celor care urmează forma de învăţământ la distanţă, fiind un instrument de lucru util pentru seminariile şi pentru activităţile tutoriale la dreptul securităţii sociale, în vederea pregătirii examenului şi a lucrărilor de licenţă la această disciplină.

Lucrarea cuprinde sinteze care îşi propun a prezenta şi explica elementele şi conceptele de bază ale dreptului securităţii sociale, cu indicarea bibliografiei ce poate fi utilizată pentru aprofundarea cunoş- tinţelor prezentate. De asemenea, fiecare capitol cuprinde întrebări sau teste de evaluare tip grilă, acestea având menirea de a veni în sprijinul asimilării şi însuşirii cunoştinţelor de bază de către studenţi.

Conţinutul lucrării este util şi pentru avocaţi, consilieri juridici, judecători şi alţi practicieni, ca instrument de informare şi sprijin pentru cunoaşterea şi înţelegerea principiilor şi principalelor reglementări din domeniul dreptului securităţii sociale.

Lector univ. dr. Luminiţa Dima

Extras:

Elaborarea acestei lucrări, în lumina reglementărilor noului Cod civil, reprezintă un demers semnificativ şi valoros al autorului, dar şi unul dificil, în literatura noastră de specialitate neputându-se vorbi despre o abundenţă de lucrări în domeniu, la care acesta să aibă acces.

Moştenirea, una dintre cele mai vechi relaţii sociale privind dobândirea unui patrimoniu, este analizată sub aspectul instituţiilor sale de bază, tratate şi lămurite treptat şi succint, cartea reprezentând un instrument util pentru o mai bună înţelegere a materiei dinamice şi fascinante a succesiunilor.

(...)

Dreptul civil român are ca izvor principal Codul civil din 2009, care este un cod nou, modern şi actualizat, adaptat la noile condiţii economico-sociale. Înlocuirea vechiului Cod civil, din 1864, cu modificările ulterioare, s-a discutat de mulţi ani în doctrina noastră juridică şi au fost formulate mai mult proiecte în această privinţă, dar fără succes.

Multe lucruri s-au schimbat în relaţiile sociale civile, ceea ce trebuia reflectat în Noul Cod civil. Dar toate schimbările în materia succesiunilor sunt prezentate succint în carte.

Demersul pe care l-a făcut autorul cărţii este meritul lui, fiind semnificativ şi valoros, deoarece a acţionat relativ repede după apariţia Noului Cod civil, dar în acelaşi timp şi dificil, neavând la dispoziţie o abundenţă de lucrări în domeniul din literatura noastră de specialitate la care să aibăXII Drept civil. Moştenirea. Liberalităţile. Conform Noului Cod civil acces. Dar, această din urmă precizare contribuie totodată la ridicarea valorii lucrării.

Prin acest cuvânt înainte aducem mulţumirile noastre autorului cărţii, care, prin efortul său, contribuie la descifrarea tainelor dreptului civil, şi-i dorim mult succes în continuarea acestei activităţi deosebit de onorantă pentru el şi pentru toţi teoreticienii şi practicienii dreptului.

Prof. univ. dr. Ernest Lupan

EXTRAS:

EXTRAS:

Lucrarea este structurată pe trei titluri, dedicate creditului ipotecar, finanţatorilor acestui credit pe piaţa primară şi, respectiv, pieţei secundare (securitizarea şi obligaţiile ipotecare), urmate de un titlu cuprinzând unele propuneri de lege ferenda.

Titlul I, dedicat creditului ipotecar, începe cu analiza creditului bancar, a caracteristicilor acestuia şi a tipurilor de credite întâlnite în practică, precum şi cercetării contractului de credit, în general. Se face un scurt istoric al apariţiei creditului ipotecar în România şi este analizat cadrul juridic al creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare, plecând de la definiţia dată de Legea nr. 190/1999 şi cercetându-se: (i) cine poate acorda acest tip de credit, (ii) cine sunt beneficiarii, (iii) care este destinaţia creditului ipotecar, (iv) cum se garantează acest credit, (v) executarea creanţelor ipotecare. Se dă atenţia cuvenită unui aspect specific garanţiei creditului ipotecar – ipotecă pe bunuri viitoare, cercetându-se şi situaţia finanţării unei construcţii ce se va ridica pe terenul altuia, caz în care ipoteca va fi constituită asupra unui drept de superficie şi a unei clădiri viitoare. Sunt analizate aspectele specifice asigurării bunului ipotecat, evidenţiindu-se limitele soluţiei propuse de legiuitor cu privire la cesiunea drepturilor din contractul de asigurare. Sunt cercetate, de asemenea, măsurile de protecţie a beneficiarilor creditelor ipotecare şi restricţiile legale cu privire la costul creditului. Totodată, pentru a scoate mai puternic în evidenţă caracteristicile creditului ipotecar, mai ales avantajele acestei surse de finanţare a pieţei imobiliare, autorul a realizat comparaţii ale acestui tip de credit cu alte metode de creditare similare: (i) creditul imobiliar, (ii) creditul acordat în baza Legii nr. 114/1996 de către consilii locale, (iii) creditul acordat de ANL, (iv) creditul acordat în sistem colectiv pentru domeniul locativ şi (v) leasingul imobiliar.

EXTRAS:

Legislatia constructiilor (actualizat la 5.01.2012), Ediţia a 9-a, cuprinde cele mai importante acte din domeniu:

• Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi Normele de aplicare,
• Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul,
• Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii,

şi însoţite de un scurt istoric, note utile, decizii de neconstituţionalitate, recursuri în interesul legii, corelaţii legislative etc.

Anexa cuprinde un extras din Codul fiscal şi Normele metodologice de aplicare ce conţine informaţii utile în materia taxelor pentru eliberarea certificatelor de urbanism, a autorizaţiilor de construire şi a altor avize asemănătoare.

Economia de piaţă presupune doi piloni fundamentali:

1. creditul

2. piaţa de capital.

De esenţa sa este însă piaţa de capital, întrucât creditul există în orice formă de organizare umană. Funcţionarea pieţelor financiare trebuie să vizeze realizarea unui interes public. Ignorarea acestui deziderat, prezenţa mult prea diluată a dreptului pe pieţele de capital a reprezentat, la sfârşitul anului 2007, o cauză centrală a declanşării crizei financiare globale.

Din acest considerent, un examen ştiinţific al tranzacţiei bursiere, al actului translativ de proprietate care transferă în zilele noastre cele mai mari valori, realizat în cadrul unei ample lucrări, reprezintă un demers necesar. Propunerile de lege ferenda care rezultă în urma acestei analize nu sunt decât expresia firească a unei duble necesităţi: aceea de creştere a încrederii investitorilor în piaţa de capital din România prin introducerea unor norme clare, facil de pus în aplicare şi aceea de integrare a dreptului pieţei de capital în sistemul de drept român, parte la rândul lui a arhitecturii juridice a Uniunii Europene.

Paul Vasilescu este profesor la Facultatea de drept a Universitatii Babes-Bolyai din Cluj si a mai publicat Relativitatea actului juridic civil (2008), Regimuri matrimoniale. Parte speciala (2009), a scris cu Ionel Reghini si Serban Diaconescu Introducere in dreptul civil (2008), a coordonat volumele Consumerismul contractual (2006) si Cesiunea conventionala de contract (2007), dupa cum a ingrijit si lucrarea colectiva Mircea Muresan - Dictionar de drept civil (2009).

Cartea trateaza toate institutiile clasice ale obligatiilor: transformarea, transmiterea si stingerea obligatiilor, garantiile – personale si reale si izvoarele obligatiilor – faptul juridic licit, actul unilateral, contractul si raspunderea civila delictuala.

In prefata lucrarii, autorul, profesor la Facultatea de Drept a Universitatii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, dezvaluie ca, scriind aceasta carte, a fost interesat „nu numai cum este acum obligatia reglementata, dar si care e punctul de fractura cu vechiul codice, care este sursa intelectuala, iar nu atat normativa, a reglementarii din noul Cod civil. Dar o carte de drept este prin definitie un efort de a explica tehnic obligatia civila, de aceea nu am putut consacra randuri prea lungi sensurilor non-juridice ale textelor analizate. Texte care impun un efort exegetic ce va trebui suplimentat in viitor cu mai multa jurisprudenta, dar si cu o reflexie asupra sensurilor culturale ale noii legi. Toate acestea vor ramane de facut in viitor, care cu cat se apropie, cu atat va face din noul cod o lege veche.”

EXTRAS:

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, intrată în vigoare la data de 1 octombrie 2011, conferă dreptului de a moşteni o nouă configuraţie. In acest sens, numeroase lucrari de specialitate iau parte la transformari importante, astfel incat dreptul civil sa intre pe fagasul normal al Noului Cod civil.

Noile reglementări în această materie vor contribui substanţial la creşterea calităţii actului de justiţie. Alături de cei care înfăptuiesc justiţia, sunt interesaţi de cunoaşterea dispoziţiilor noului Cod civil în materia dreptului de a moşteni, de asemenea, partenerii justiţiei, teoreticienii dreptului, notarii publici, funcţionarii publici cu atribuţii în acest domeniu, studenţii specializărilor Drept şi Administraţie publică.

Totodata, prezintă utilitate practică şi cunoaşterea dispoziţiilor Codului civil de la 1864, întrucât acestea sunt aplicabile, în virtutea principiului tempus regit actum, moştenirilor deschise anterior datei de 1 octombrie 2011.

In lucrarea de faţă sunt analizate comparativ instituţiile dreptului succesoral, prin raportare la ambele acte normative menţionate şi sunt relevate de o manieră foarte clară noutăţile aduse de Legea nr. 287/2009, prin inserarea unor „inventare ale noutăţilor”.

EXTRAS: 

(...)

D. Jurisprudenţa CEDO referitoare la autoritatea părintească, dreptul la viaţă privată şi de familie şi interesul superior al copilului:

1. Cauza Iosub Caras c. România, 27 iulie 2006 (www.echr.coe.int): Dreptul părintelui şi copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile naţionale care împiedică acest drept constituie un amestec în dreptul garantat de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Prin omisiunea de a informa instanţele de divorţ despre existenţa procesului bazat pe Convenţia de la Haga, autorităţile, şi mai ales Ministerul, au lipsit Convenţia de la Haga de însuşi scopul aceri adică acela de a preveni luarea unei decizii pe fond asupra dreptului legat de încredinţare în unde este reţinut copilul. în chestiunile legate de reunirea copiilor cu părinţii lor, oportunitatea unei măsuri trebuie judecată prin rapiditatea cu care este pusă în practică, asemenea necesitând o soluţionare urgentă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele care nu locuieşte cu aceştia. În vreme ce art. 6 acordă o garanţie procedurală, şi anume „dreptul la o instanţă” care să stabilească „drepturile şi obligaţiile civile”, art. 8 slujeşte scopul mai amplu al asigurării respectului cuvenit pentru, printre altele, viaţa de familie.

2. Cauza Sbîrnea c. România, 21 iunie 201 (www.echr.coe.int): Reclamantul s-a plâns în faţa Curţii Europene de încălcarea de către instanţele naţionale a dreptului său la respectarea vieţii de familie, având în vedere imposibilitatea sa de a pune în executare hotărârea care stabilea în favoarea sa un program de vizitare a fiicei sale. Alegerea reclamantului pentru varianta constrângerii penale, formulând plângere penală împotriva fostei soţii la numai 4 luni după hotărâre, fără a exista indicii clare că aceasta se opusese la executarea acelei hotărâri, şi insistenţele sale privind reaua-credinţă a fostei soţii nu a fost cea mai constructivă abordare pentru normalizarea relaţiilor cu fiica sa. Infirmările succesive ale soluţiilor de netrimitere în judecată s-au realizat ca urmare a cererilor repetate ale reclamantului, iar durata relativ mare a urmăririi penale nu reprezintă o problemă de natură să afecteze relaţiile personale ale reclamantului cu fetiţa, în condiţiile în care, în paralel, DASPC a desfăşurat acţiuni ample de monitorizare. Legislaţia naţională, respectiv Legea nr. 272/2004, prevede dreptul la opinie al copilului, acesta fiind cel care s-a opus în mod constant la reîntâlnirea cu tatăl său. Eforturile depuse de DASPC nu au fost de natură a afecta relaţiile de familie ale reclamantului Mai mult, refuzul fostei soţii a reclamantului de a participa la unele activităţi organizate de asistenţii sociali nu au afectat relaţia fetiţei cu tatăl. în fapt, refuzul fetiţei de a nu-şi mai vedea tatăl a fost constant, iar atitudinea serviciului de asistenţă socială de a limita presiunile asupra fetiţei a fost rezonabilă. Demersurile executării silite au fost tardive faţă de scopul urmărit, reclamantul dovedindu-se intolerant faţă de propunerea realizată de fiica sa în acest context. Astfel, avându-se în vedere eforturile constante şi pe termen lung ale autorităţilor, necesitatea respectării interesului superior al copilului, precum şi atitudinea şi demersurile reclamantului îndreptate mai degrabă spre a obţine recunoaşterea oficială a influenţei negative a fostei soţii asupra fetiţei, s-a decis că autorităţile au reuşit să păstreze echilibrul între interesele concurente şi art. 8 din Convenţia europeană nu a fost încălcat.

3. Cauza Hoffmann c. Austria, 23 iunie 1993 (www.echr.coe.int): Refuzul după divorţ al drepturilor parentale ale mamei, având în vedere apartenenţa sa martorii lui Iehova, constituie o violare a art. 8 combinat cu art. 14 din Convenţie. În cauză, a fost refuzat aceste drept mamei în scopul de a proteja interesele copiilor, deoarece „frecventarea de către ei a acestei grupări religioase riscă foarte mult să ducă la marginalizarea lor socială; printre altele, viaţa le poate fi compromisă printr-un refuz al mamei de a-i lăsa să beneficieze de transfuzia de sânge”

4. Cauza Johansen c. Norvegia, 7 august 1996 (www.echr.coe.int): Pentru un părinte şi copilul său, a fi împreună reprezintă un element esenţial al vieţii de familie, chiar dacă relaţia dintre părinţi a încetat, şi măsurile interne care îl împiedică să fie împreună constituie o ingerinţă în dreptul protejat de art. 8 din Convenţie.

5. Cauza Streletz, Kessler şi Krenz c. Germania, 22 martie 2001 (www.echr.coe.int): Obligaţiile pozitive impuse statelor de art. 8 din Convenţie cu privire la întâlnirea părinţilor cu copiii lor trebuie să fie interpretate în temeiul Convenţiei cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989 şi al Convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii din 25 octombrie 1980 (Maire c. Portugalia, 26 iunie 2003; Ignaccolo-Zenlde c. România, 25 ianuarie 2000) şi trebuie luate în considerare toate normele relevante ale dreptului iternaţional, aplicabile părţilor contractante.

6. Cauza Hokkanen c. Finlanda, 23 septembrie 1994: Obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri nu este absolută, deoarece, uneori, reunirea unui părinte cu copiii săi care trăiesc de mai mult timp împreună cu celălalt părinte nu poate avea loc imediat şi necesită preparative. Natura şi amploarea acestora depind de circumstanţele fiecărei speţe, dar înţelegerea şi cooperarea tuturor persoanelor implicate constituie întotdeauna un factor important. Cu toate că autorităţile naţionale trebuie să facă tot posibilul pentru a facilita o asemenea colaborare, obligaţia acestora de a recurge la constrângere în domeniu nu poate fi decât imitată: este necesar ca acestea să ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile aceloraşi persoane, în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile care îi sunt recunoscute prin art. 8 din Convenţie. În cazul în care legăturile cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să aducă atingere acestor drepturi, este de competenţa autorităţilor naţionale să asigure un just echilibru între acestea.

7. Cauza Gnahore c. Franţa, 19 septembrie 2000 (www.echr.coe.int): Este important să se stabilească dacă a fost păstrat echilibrul echitabil între interesele concurente în speţă – al copilului, al celor doi părinţi şi al ordinii publice – în marja de apreciere acordată statelor în asemenea situaţii (Maumousseau şi Washington c. Franţa, 6 decembrie 2007), ţinând seama totuşi de faptul că trebuie avute în vedere în principal cele mai bune interese ale copilului.

8. Cauza Elsholz c. Germania, 13 iulie 2000; Marsalek c. Republica Cehă, 4 aprilie 2006 (www.echr.coe.int): „Interesele copilului” sunt considerate a fi următoarele: să păstreze legăturile cu familia sa, cu excepţia cazului în care acestea se dovedesc a fi indezirabile, şi să i se asigure dezvoltarea într-un mediu sănătos. Din perspectiva dezvoltării personale, interesul copilului depinde de diverse circumstanţe individuale, în special vârsta şi nivelul de maturizare, prezenţa sau absenţa părinţilor, mediul şi experienţele.

9. Cauza Carlson c. Elveţia, 6 noiembrie 2008: Curtea Europeană a Dreptului Omului este competentă să examineze procedura urmată de instanţele interne, în special să constate dacă aceste instanţe, în aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor Convenţiei de la Haga, au protejat drepturile garantate de Convenţie, în special pe cele ale art. 8.

10. Cauza Nistor c. România, 2 noiembrie 2010 (www.csm1909.ro): Procedurile privind dreptul de vizitare, inclusiv executarea hotărârii pronunţate la încheierea acestora, necesită o soluţionare urgentă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copil şi părintele care nu trăieşte împreună cu el. Curtea a remarcat faptul că dificultăţile întâmpinate în executarea hotărârii prin care era conferit reclamanţilor dreptul de vizitare proveneau în mare parte din animozitatea existentă între cei doi părinţi şi familiile acestora. Totuşi, Curtea a considerat că autorităţile competente nu au depus eforturi rezonabile pentru a facilita contactele regulate între reclamanţi şi minor, în condiţiile prevăzute de hotărârea judecătorească. în consecinţă, în pofida marjei de apreciere de care beneficiază autorităţile competente în materie, imposibilitatea reclamanţilor de a-şi exercita dreptul de vizitare a fost interpretată, în cazul de faţă, ca o atingere disproporţionată adusă dreptului la respectarea vieţii de familie, garantat de art. 8 din Convenţie.

11. Cauza Sbârnea c. România, 21 iunie 2011 (www.csm1909.ro): Obligaţia autorităţilor publice de a adopta măsuri pozitive nu este absolută, nu este o obligaţie de rezultat, ci una de mijloace. Prin urmare, autorităţile nu pot fi considerate răspunzătoare pentru faptul că, în ciuda consilierii, atitudinea negativă a copilului faţă de reclamant persista, iar părintele căruia minorul îi fusese încredinţat nu a avut nicio legătură cu această atitudine. Trebuie să se ţină seama întotdeauna de interesul superior al copilului şi să se aibă grijă ca acţiunile pozitive ale autorităţilor pentru a proteja dreptul la viaţa de familie al unuia dintre părinţi să nu afecteze dreptul copilului la viaţa de familie, aşa încât nu se poate concluziona că autorităţile naţionale ar fi trebuit să intervină, în această situaţie dificilă din punct de vedere emoţional, într-o măsură mai mare decât au făcut-o.

12. Cauza Marcu c. România, 26 octombrie 2010 (www.csm1909.ro): Aplicarea interdicţiei totale şi absolute a exercitării drepturilor părinteşti, prin efectul legii, fără un control din partea instanţelor al genului de infracţiune săvârşită şi al interesului minorilor, nu poate să răspundă unei cerinţe primordiale legată de interesele copiilor şi, prin urmare, să urmărească un scop legitim, cum ar fi protecţia sănătăţii, a vieţii sau educaţiei minorilor.

13. Cauza Hasse c. Germania, 8 aprilie 2004 (www.echr.coe.int): Pentru un părinte şi copilul său, faptul de a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile interne care împiedică acest lucru constituie o ingerinţă în dreptul protejat de art. 8 din Convenţie. Curtea a arătat că este conştientă de problemele cu care se confruntă autorităţile în situaţiile în care trebuie luate urgent măsuri de protecţie. Dacă nu se ia nicio măsură, există riscul real al vătămării copilului şi autorităţile vor răspunde pentru că nu au intervenit. În acelaşi timp, dacă sunt luate măsuri de protecţie, autorităţile pot fi blamate pentru o ingerinţă inacceptabilă în dreptul la respectarea vieţii de familie. Totuşi, atunci când se analizează posibilitatea luării unei măsuri atât de drastice pentru mamă, ce o privează de copilul nou-născut imediat după naştere, revine autorităţilor naţionale competente sarcina de a examina dacă nu ar fi posibilă o ingerinţă mai mică în viaţa de familie, într-un moment atât de critic din viaţa părinţilor şi a copilului. Curtea a considerat că trebuie să exercite un control mai riguros asupra restricţiilor suplimentare impuse de autorităţi după separarea copilului prin luarea faţă de acesta a măsurii plasamentului, cum ar fi cele vizând exercitarea drepturilor părinteşti sau dreptul la vizită al părinţilor sau orice alte garanţii legale destinate să asigure o protecţie efectivă a drepturilor părinţilor şi a copilului cu privire la respectarea vieţii lor de familie. Asemenea limitări suplimentare implică riscul de a rupe definitiv relaţiile familiale dintre părinţi şi un copil mic şi de aceea Curtea acordă autorităţilor o marjă de apreciere mai mică.

14. Cauza Salguiero da Silva Mouta c. Portugalia, 21 decembrie 1999 (www.echr.coe.int): Când se acordă custodia părinţilor instanţa nu are voie să acorde credinţelor religioase ale unuia dintre părinţi un rol decisiv în formularea deciziei. Astfel, faptul că un părinte este martor al lui Iehova nu trebuie să reprezinte un element concludent în decizia de a nu acorda custodia acelui părinte. Aceste argumente sunt lipsite de relevanţă în raport cu compatibilitatea unui părinte de a deţine custodia copilului şi, de aceea, sunt discriminatorii. Din acest motiv Curtea Europeană a descoperit o violare a art. 8 în conjuncţie cu art. 14 al Convenţiei europene în cazul Hoffman c. Austria (23 iunie 1993) şi în cazul Palau-Martinez c. Franţa (16 decembrie 2003). De asemenea, instanţa nu este îndreptăţită să refuze custodia unui părinte doar în baza faptului că acesta are orientări homosexuale [(Salguiero da Silva Mouta c. Portugalia, 21 decembrie 1999 (www.echr.coe.int)].

XV. În Monitorul Oficial nr. 545 din 3 august 2012 a fost republicată Legea nr. 134/2010 privind (noul) Codul de procedură civilă, dându-li-se textelor o nouă numerotare. Faţă de textul legii publicat iniţial, reprodus integral în lucrarea noastră, pentru a corela noile texte şi modificările aduse unora dintre texte prin dispoziţiile Legii nr. 76/2012, vom reproduce integral, potrivit formei republicate, articolele de interes referitoare la procedura divorţului, a punerii sub interdicţie şi a declarării pe cale judecătorească a morţii persoanelor fizice.

LA DETALII, VETI REGASI UN AMPLU EXTRAS DIN LUCRARE, 72 PAG (IN JOSUL PAGINII)!

La elaborarea prezentei lucrari s-au avut in vedere atat noile reglementari implementate prin Noul Cod civil, doctrina, precum si practica instantelor judecatoresti, pentru a se putea aprofunda in detaliu, dar si cu usurinta, studiul dreptului civil - partea generala.

Astfel, prezentul manual, Drept civil. Partea generala conform Noului Cod Civil (2012), reprezinta un material util care, in conditiile actuale de tranzitie legislativa in domeniul dreptului civil, va contribui la initierea doritorilor in problemele actuale fundamentale ale materiei.

In principiu, insusirea dreptului civil, dar si deprinderea utilitatii, logicii, transparentei si de ce nu, a frumusetii gandirii juridice asigura baza corespunzatoare in solutionarea problemelor juridice. Numai prin formarea unei culturi juridice generale care reflecta valori fundamentale ca onestitatea, echitatea sau respectarea riguroasa a drepturilor si obligatiilor pregatim juristi adevarati

STOC EPUIZAT!

 Începând cu 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare Noul Cod civil al României care încorporează acum şi dispoziţii privind dreptul familiei.

Ca si noutati avute in vedere si de autoare in lucrarea de fata, se remarca posibilitatea sotilor de a opta intre trei regimuri matrimoniale (regimul comunitatii legale, regimul separatiei de bunuri si regimul comunitatii conventionale), renuntandu-se astfel la regimul legal, obligatoriu si imuabil al comunitatii de bunuri; posibilitatea modificarii conventionale a regimului matrimonial ales, precum si posibilitatea schimbarii regimului comunitatii de bunuri, la cererea unuia dintre soti, pe cale judiciara, ca masura de protectie.

Tot ca noutati tratate in lucrare, amintim in aceasta scurta prezentare si reglementarea expresa a logodnei, posibilitatea sotilor de a stipula o clauza de preciput, simplificarea procedurii divortului etc. Reglementare nouă, divorţul în faţa ofiţerului de stare civilă sau a notarului public a fost prevăzut iniţial în noul Cod civil adoptat de Parlament în 2009, după care a fost preluat prin Legea nr. 202/2010 şi introdus în Codul familiei (art. 38-384). Această modalitate de desfacere a căsătoriei nu presupune intervenţia instanţei de judecată şi se finalizează cu emiterea unui certificat de divorţ [art. 375 alin. (1) şi art. 376 alin. (4) din Noul Cod civil].

EXTRAS:

Materia contractelor speciale, ca parte integranta a dreptului civil, are ca obiect de reglementare instrumentele juridice prin intermediul carora se realizeaza, de regula, circulatia bunurilor (de exemplu vanzarea-cumpararea, schimbul, imprumutul), folosinta si conservarea lor (de exemplu, locatiunea, depozitul) ori crearea de valori (de exemplu antrepriza).

Astfel fiind, regimul juridic al contractelor civile reprezinta o parte importanta - atat teoretic cat si practic - a dreptului privat,in general, si a dreptului civil, in special.

(...)

EXTRAS:

(...)

Contractul, în viziune holistică, este construit din voinţele şi interesele părţilor şi se susţine pe cei trei piloni – libertatea contractuală, forţa obligatorie şi relativitatea efectelor. Dar contractul nu poate funcţiona corect şi just fără ca aceste elemente de construcţie să fie modelate de principiul solidarismului contractual, după care un contract este o conciliere a intereselor părţilor şi un parteneriat în care fiecare dintre părţi este datoare să îl pună pe celălalt în postura de a-şi realiza interesele. Considerând că libertatea de a contracta nu a fost niciodată acceptată de legiuitor ca fiind absolută şi observând că cei presaţi de nevoi sunt obligaţi să vrea ceea ce puternicii economiei sunt liberi să le impună, afirm cu fermitate că autonomia de voinţă nu este decât o ficţiune juridică, tot mai departe de realitatea contemporană. În lumea modernă, globalizată, există contracte în care voinţa uneia dintre părţi lipseşte ori este alterată sau limitată la opţiunea de a semna sau nu contractul. Un astfel de contract este ghidat, aproape în totalitate, de interesul de a semna contractul. Dar aceasta nu înseamnă că trăim o epocă a apusului contractului, ca instrument al opţiunii umane. Dimpotrivă, contractul se justifică şi mai abitir în prezent dacă este privit din perspectiva utilităţii sale individuale sau sociale. Un contract nu este făcut pentru sine, ci pentru a obiectiva interese: contractul este util pentru că părţile urmăresc un emolument al legăturii lor juridice. Iar în raporturile juridice în care sunt parte profesioniştii, interesul domină voinţa.

(...)

Lucrarea Drept civil. Obligatiile. Contractul | Autor: Adam Ioan reprezinta un demers dedicat instituţiei Obligaţiilor în noul context juridic impus prin Cartea a V-a din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, o veritabilă monografie care, prin conţinutul analizei raportate la principiile fundamentale ale dreptului obligaţional, a surprins în mod exhaustiv principalul izvor al obligaţiilor – contractul – instrumentul juridic voliţional de drept substanţial prin intermediul căruia omul participă în mod activ la viaţa socială şi economică, dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii.

Noul Cod civil si Noul Cod de procedura civila constituie dreptul comun (ius commune) pentru toate materiile la care se refera litera si spiritul acestora, de la care insa prin legi particulare legiuitorul poate deroga sau, dupa caz, il poate intregi.

Accesul rapid, direct și efectiv la noua legislație civila il poate da numai un codex, alcatuit din toate sau cel puțin din principalele reglementari legale aplicabile raporturilor civile materiale și procesuale, indiferent de obiectul lor sau de calitatea parților - persoane fizice sau persoane juridice, profesioniști sau neprofesioniști, angajatori sau salariați, profesioniști sau consumatori etc. -, și structurat dupa anumite criterii raționale și riguroase, materiale și formale, și ținand totodata seama de caracterul reglementarilor respective, de drept comun (ius commune) sau de excepție, derogatorii (ius singulare sau ius speciale).

Acest amplu proiect demarat de domnul profesor Marian Nicolae, membru al comisiilor de redactare a noilor coduri civile, vine in intampinarea nu numai a practicienilor, ci si a studenților și teoreticienilor cu o editie critica a Noului Cod Civil și a Noului Cod de Procedura Civila care cuprinde trimiteri legislative si observatii relevante in interpretarea noilor dispozitii, precum si cu o ampla selectie legislativa de natura sa ofere fiecaruia dintre noi, o imagine de ansamblu asupra legislatiei civile existente.

Cartea Introducere in istoria dreptului. Caiet de seminar | Autor: Paraschiv Elena se adresează studenţilor in primul rand, fiindu-le necesar pentru însuşirea evoluţiei gândirii despre legi, drepturi, îndatoriri şi structuri juridice, despre principalele opere monumentale ale dreptului, din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre.

De asemenea, ajuta la suplinirea bagajului de cunoştinţe al viitorului jurist cu elemente de cultură fără de care nicio profesiune nu este desăvârşită; lucrarea este utilă şi altor persoane care doresc să cunoască instituţiile de drept ce au stat la baza formării dreptului românesc şi altor sisteme de drept, apariţia acestei lucrări reprezentând o noutate în acest domeniu important pentru evoluţia dreptului, în general.

Prezenta lucrare implică o largă deschidere spre alte ştiinţe, precum istoria doctrinelor sociale, economice şi politice, istoria diplomaţiei şi istoria militară, istoria filosofiei şi a religiilor, prezentând o viziune cuprinzătoare asupra dreptului, de la apariţie, până în prezent; prezintă practica şi gândirea juridică din toate etapele istorice, cu referire la centrele de civilizaţie ale omenirii: Orientul antic, lumea greco-romană, tradiţiile romanităţii în evul mediu şi în epoca modernă, prezentând influenţa lor asupra dreptului românesc.

In lucrare sunt definite noţiunile specifice dreptului, referitoare la persoane, familie, drepturi, obligaţii, răspundere şi contracte, proprietate şi succesiune etc., concepte care înlesnesc însuşirea ramurilor principale ale dreptului, fiind prezentată evoluţia concepţiilor politice, a ştiinţei dreptului şi jurisprudenţei de-a lungul istoriei, de la formele incipiente la societatea modernă, întemeiată pe separaţia puterilor, pe guvernarea legilor şi pe garantarea constituţională a drepturilor şi libertăţilor omului, demonstrând, în baza datelor şi faptelor oferite de această disciplină, înrudirea dreptului românesc cu dreptul roman şi, implicit, cu valorile europene la care am aderat.

Prezenta lucrare Filozofia dreptului. Marile curente. Editia a III-a | Autori: Popa Nicolae, Dogaru Ion, Danisor Gheorghe, Danisor Dan Claudiu este dedicată unei filizofii regionale, filosofia dreptului; pare istorică, odată ce se preocupă de marile curente ale acesteia. Dar întreprinderea teoretică este actuală, căci dreptul, prezidând singur propria distrugere, ca şi propria creaţie, nu poate avea o istorie inactuală.

O prea lungă perioadă de timp, pozitivismul dominant ne-a predat epurarea dreptului de consideraţiile morale sau filosofice. Această carte tinde să reumanizeze dreptul prin reconectarea sa la sursele sale reale, adică la acele idei care, seducând spiritul colectiv, se impun ca idei normative.

Urmare a aderarii României la Uniunea Europeana ca membru cu drepturi depline, o serie de elemente componente ale procesului de globalizare au si reverberatii în domeniul dreptului, determinând chiar o regândire a functiilor teoriei dreptului.

Ratificarea de catre România a Tratatului de la Lisabona a necesitat restructurarea sectiunii Tipologia dreptului Uniunii Europene si sublinierea prefacerilor de substanta aduse constructiei europene de prevederile acestui important act legislativ. Astfel fiind, nu a fost schimbat doar titlul sectiunii, întreaga expunere a fost reorganizata în lumina Tratatului de la Lisabona.

STOC EPUIZAT!

EXTRAS:

Capitolul 1

Introducere în studiul drepturilor reale Recapitularea chestiunilor conexe din cadrul părţii generale. Raportul juridic. Distincţia bunuri mobile – bunuri imobile. Distincţia drepturi reale – drepturi de creanţă

I. Legislaţie relevantă. Comentarii de text

NCC

art. 535-546 (definiţie şi clasificări ale bunurilor; art. 536-540, 542 – distincţia bunuri mobile – bunuri imobile);

art. 547-550 (distincţia fructe-producte, dobândirea lor de către proprietar);

art. 1273 (principiul consensualismului în transmiterea şi constituirea drepturilor reale);

art. 1674 (regula consensualismului în materia vânzării);

art. 885 (principiul efectului constitutiv de drept al înscrierii în CF a drepturilor reale imobiliare);

art. 551 (enumerarea exemplificativă a drepturilor reale);

C. civ. 1864

art. 462-471 (Despre imobile);

art. 472-474 (Despre mobile).

• Legiuitorul nu preia în NCC categoria imobilelor prin destinaţie aşa cum se regăsea ea în C. civ. 1864 (bunuri prin natura lor mobile, care sunt considerate imobile, dacă proprietarul comun al acestora le-a afectat uzului şi exploatării imobilului prin natura sa).

În schimb, art. 538 NCC introduce o categorie nouă, a bunurilor care sunt considerate imobile (deşi sunt mobile prin natura lor) pentru că sunt afectate încorporării sau reîncorporării în bunul imobil prin natura sa.

• Bunurile mobile sunt în continuare o categorie reziduală – toate bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt mobile – art. 539 NCC 2 Drept civil. Drepturi reale

II. Speţe şi probleme teoretice

1. A îi vinde lui B 10 arbori spre tăiere, din parcela sa de pă- dure. Părţile stipulează în contract că arborii se vor tăia după o lună de la de încheierea acestuia. La 2 săptămâni de la încheierea vânzării, C, creditor al lui A, porneşte executarea silită împotriva acestuia, prin vânzarea la licitaţie a parcelei amintite.

B se opune, pe calea contestaţiei la executare. El arată că a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare 10 arbori spre tăiere şi cere predarea lor. În replică, C invocă nulitatea contractului pentru lipsa formei autentice necesare înstrăinării imobilelor, precum şi neîndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.

La rândul său, A arată că arborii vizaţi spre tăiere au ars într-un incendiu cauzat de o furtună cu fulgere, prin urmare el este liberat de obligaţia de predare, având în vedere că o clauză a contractului prevede că riscul pieirii fortuite a bunurilor vândute se va transfera odată cu proprietatea, indiferent dacă bunul a fost predat sau nu.

Analizaţi, separat, apărările lui C, respectiv ale lui A. Care va fi soluţia instanţei?

(Notă. A se vedea şi art. 1274 NCC).

2. A este proprietar al unui teren agricol dat în folosinţă gratuită lui B. Pornindu-se executarea silită împotriva lui A, creditorul vrea să vândă la licitaţie atât terenul, cât şi utilajele de exploatare a acestuia, pe care B le ţinea într-o baracă pe care o aşezase la capă- tul parcelei.

Comentaţi situaţia juridică din speţă.

3. La încetarea contractului de uzufruct dintre A şi B, având ca obiect o clădire, proprietarul A vinde clădirea respectivă lui C.

După o lună de la vânzare, B se prezintă la C, pretinzându-i să îi permită să ridice din imobil un cuier, o canapea şi centrala termică, iar din grădina casei o bancă, pe care susţine că le-a adus acolo în cursul uzufructului. A confirmă susţinerile lui B.

C precizează că le-a cumpărat ca elemente ale imobilului şi refuză să dea curs cererii lui B.

Fiind acţionat în judecată de către B, C repetă aceleaşi argumente. Care va fi soluţia instanţei? Motivaţi.

4. A, proprietar al unui imobil alcătuit din mai multe apartamente, încheie cu B un contract prin care constituie un drept de  uzufruct asupra unui apartament şi cu C un contract de închiriere a unui alt apartament. Ambele contracte se încheie pe o perioadă de 6 luni, iar B şi C îşi execută obligaţiile pecuniare în avans pentru întreaga durată a contractelor.

La două luni de la încheierea contractelor, în urma unei ruperi de nori, are loc o alunecare de teren, care afectează structura de rezistenţă a imobilului, făcându-l nesigur pentru locuit.

B şi C îi pretind lui A restituirea sumelor aferente ultimelor 4 luni din perioada pentru care a fost constituit uzufructul, respectiv a fost încheiată locaţiunea. A arată că nu acceptă să îi despăgubească, deoarece imobilul a fost deteriorat fără vina sa.

Sunteţi judecător, soluţionaţi motivat pretenţiile celor doi.

5. La data de 10.10.2012, A este acţionat în judecată de către B, care solicită executarea silită a creanţei sale împotriva lui A. Reclamantul arată că, în urmă cu un an, i-a vândut lui A mai multe materiale, printre care: pavele pentru exterior, ornamente de grădină din ciment şi cărămidă. Deoarece, până în prezent, A nu a achitat preţul, B invocă art. 2339 alin. (1) lit. a) NCC, exprimându-şi intenţia de a revinde bunurile respective (care se găsesc la A), pentru a-şi recupera prejudiciul. Reclamantul precizează că acest lucru este perfect posibil, deoarece: ornamentele se află aşezate în gră- dina casei lui A; de asemenea, A a desfiinţat recent anexa pentru a cărei construire a folosit cărămida, aceasta fiind recuperată şi depozitată tot pe terenul pârâtului. Pavelele au fost, la rândul lor, scoase din sol, pentru amenajarea unui nou drum de acces.

Analizaţi situaţia juridică. Precizaţi şi motivaţi soluţia instanţei.

6. B, creditor ipotecar al lui C, doreşte să îşi realizeze creanţa prin vânzarea silită a terenului cu vie, proprietatea lui C, asupra căruia poartă ipoteca sa. În consecinţă, la 8.10.2012, notează în cartea funciară a imobilului începerea urmăririi sale silite.

A formulează contestaţie la executare, care invocă un drept asupra recoltei de struguri, coaptă deja de două săptămâni şi în curs de culegere. În cadrul litigiului survenit între A şi B, A îşi întemeiază pretenţiile pe faptul că a cumpărat de la C încă din februarie recolta de struguri (încă) nerealizată, pentru anul respectiv. În probaţiune, A prezintă exemplarul său din înscrisul redactat de C, care constată vânzarea. La rândul său, B precizează că, în luna iunie a anului în curs, i-a acordat lui C un împrumut garantat de acesta cu o ipotecă, înscrisă în cartea funciară, asupra imobilului-teren pe care se găseşte via. B arată că doreşte să îl execute silit pe C prin vânzarea terenului şi a recoltei, în condiţiile în care contractul dintre A şi B nu a fost notat în CF, deci nu îi este opozabil.

Analizaţi susţinerile părţilor. Precizaţi şi motivaţi soluţia instanţei.

Ar fi diferită soluţia dacă obiectul vânzării l-ar fi reprezentat copacii care urmau să fie tăiaţi de pe parcela respectivă?

(Notă. A se vedea şi art. 2383 NCC).

7. Domnul E a comandat pictorului W realizarea unui portret al doamnei E pentru un anumit preţ, din care artistul a primit o parte substanţială la încheierea contractului. După terminarea portretului comandat, W a expus într-o expoziţie organizată la Paris acest tablou, declarând în mai multe rânduri că lucrarea este finalizată şi că reprezintă o realizare excepţională a sa. În urma participării la expoziţie, W a comunicat domnului E că refuză predarea tabloului. W s-a oferit să îi restituie acestuia suma de bani încasată. Mai apoi, W a adus tabloului chiar unele modificări substanţiale, în sensul înlocuirii feţei doamnei E cu aceea a unei alte persoane. Instanţa, sesizată de domnul E cu o cerere în vederea obligării pictorului la predarea tabloului, a dat curs acestei solicitări. W doreşte să introducă apel contra hotărârii.

Analizaţi hotărârea primei instanţe. Pe ce argumente credeţi că se sprijină aceasta?

Sunteţi avocat şi W vă contactează pentru atacarea hotărârii. Cum îl sfătuiţi să îşi motiveze apelul?

III. Jurisprudenţă şi probleme din practica judiciară

1. Soţii X, proprietari ai unei exploataţii piscicole compuse din mai multe terenuri, construcţii şi bazine cu păstrăvi, au încheiat în aceeaşi zi, două contracte de vânzare-cumpărare, prin care au înstrăinat, pe de o parte, terenurile şi clădirile către SC M., iar pe de alta, bazinele (bunuri mobile) cu păstrăv aşezate pe aceste terenuri şi materialele necesare exploatării către SC T.L. În contractul cu SC T.L. se prevede că, pe lângă materialele de exploatare, se vând bazinele conţinând n kg de păstrăv, pe un preţ global.

Ulterior, vânzătorii sunt chemaţi în judecată de către SC T.L., care solicită restituirea unei părţi din preţul plătit, pe motiv că, la  recenzarea populaţiei de păstrăv din bazine, s-a descoperit că aceasta era cu 50% mai mică decât cantitatea de peşte prevăzută în contract.

Vânzătorii se apără, invocând prescripţia acţiunii, arătând că trecuse mai mult de 1 an de la încheierea contractului, termenul de prescripţie prevăzut de art. 1334 C. civ. 1864 (art. 1622 C. civ. fr.) referitor la acţiunile în complinirea sau diminuarea preţului vânzării reglementate de art. 1326-1334 C. civ. 1864 (art. 1616-1622 C. civ. fr.).

Reclamanta solicită respingerea excepţiei prescripţiei invocate de pârâţi, susţinând că textele menţionate se aplică numai în materie imobiliară; or nici bazinele, nici peştii nu sunt bunuri imobile.

Instanţa de fond admite excepţia pârâţilor, susţinând că termenul de prescripţie prevăzut de art. 1334 C. civ. 1864 (art. 1622 C. civ. fr.) se aplică şi imobilelor prin destinaţie.

Analizaţi, din perspectiva problematicii drepturilor reale, solu- ţia instanţei de fond.

Pentru soluţia dată în recurs, a se vedea Cass., s. 1 civ., decizia din 11 ianuarie 2005, www.legifrance.gouv.fr.

2. Lucrările de ameliorare a terenurilor cultivate, care nu pot fi separate material de terenul căruia i-au profitat, reprezintă imobile prin natura lor, prin urmare vânzarea lor separată de fond, de către proprietarul terenurilor, are caracter imobiliar.

A se vedea Cass., s. com., decizia din 24 martie 1981, www. legifrance.gouv.fr (pentru instalarea unor sisteme de irigaţii).

IV. Bibliografie specială

V. STOICA, Drepturile reale şi drepturile de creanţă, în C.J. nr. 12/2003, p. 76;

F. BAUER, Sistemul drepturilor reale în Germania, în R.R.D.P. nr. 3/2007, p. 21;

C. ALUNARU, Sistemul german al drepturilor reale – posibilă sursă de inspiraţie pentru perfecţionarea codului civil român, în S.U.B.B., nr. 2-4/2002, p. 31;

O. UNGUREANU, C. MUNTEANU, Consideraţii asupra noţiunii şi definirii bunurilor, în R.R.D.P. nr. 3/2008;

O. UNGUREANU, C. MUNTEANU, Eseu asupra clasificării bunurilor în dreptul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010

DETALII EXTRAS:

EXTRAS:

Introducere

1. Nulitatea contractului este reglementată pe larg în noul Cod civil (art. 1246-1265), fiind edictate reglementări privind noţiunea (orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune) şi felurile nulităţii, absolută sau relativă, cu detalierea regimului pentru fiecare dintre acestea.

Astfel, aşa cum stabilise anterior doctrina, nulitatea absolută intervine în cazul încălcării unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie, instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută, contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege, iar dacă nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.

La rândul ei, nulitatea relativă este incidentă în caz de încălcare a unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular, poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată, nu şi din oficiu de instanţa judecătorească, este susceptibilă de confirmare şi poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie stabilit de lege. Cu toate acestea, partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare.

În cazul nulităţii absolute, noul Cod civil face menţiunea „este nul contractul”, iar în situaţia nulităţii relative, contractul „este anulabil”.

Un element de noutate îl constituie reglementarea posibilităţii constatării sau declarării nulităţii prin acordul părţilor, dacă prin lege nu se prevede altfel. Prin acordul părţilor nu pot fi însă instituite şi nici suprimate cauze de nulitate, iar orice convenţie sau clauză contrară este considerată nescrisă.

Sunt reglementate expres prin noul Cod civil şi cauzele de nulitate absolută (în situaţiile anume prevăzute de lege, precum şi atunci 2 Ineficacitatea actului juridic civil când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general), respectiv cauzele de nulitate relativă (când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege).

În cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil, fiind stabilită de lege o prezumţie de nulitate relativă.

În ceea ce priveşte efectele nulităţii, contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat. Desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui. Fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu.

Nulitatea poate fi totală sau parţială. Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat. În cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile. Această regulă se aplică în mod corespunzător şi clauzelor care contravin unor dispoziţii legale imperative şi sunt considerate de lege nescrise.

Actualul Cod civil reglementează în premieră repararea prejudiciului în cazul nulităţii contractului încheiat în formă autentică. Astfel, în situaţia anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat în formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Prin art. 106 1 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil s-a stabilit, în ceea ce priveşte această formă de răspundere, că poate fi angajată numai în limita prejudiciului nereparat prin anularea sau constatarea nulităţii contractului ce a fost dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă şi că nu înlătură angajarea răspunderii şi a altor persoane, în condiţiile legii.

(...)

DETALII EXTRAS:

EXTRAS:

COMENTARIU

§1. Definiția taxelor judiciare de timbru

1. Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drep turilor, a libertăților și a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la un proces echitabil, fără posibilitatea îngrădirii nelimitate a accesului liber la justiție.

2. Acest acces la justiție poate fi limitat prin impunerea de către stat a unei restricții financiare, dictate de exigențele unei bune administrări și funcționări a justiției, ca serviciu public.

În cauza Weissman și alții contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că o limitare a accesului la justiție este con formă dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului numai dacă tinde către un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat. De asemenea, Curtea a stabilit că „dreptul de acces la o instanță” garantat de art. 6 din Convenție „se pretează unor limitări, deoarece, prin însăși natura sa, el impune o reglementare din partea statului, care poate să aleagă mijloacele pe care să le utilizeze în acest scop. În această privință, Curtea a reamintit că ea nu a exclus niciodată ipoteza că interesele unei bune administrări a justiției pot să justifice impunerea unei restricții de natură fi nanciară în accesul unei persoane la o instanță” (Larco și alții contra României).

3. Dreptul privind accesul liber la justiție, garantat de art. 21 din Constituție, nu presupune însă gratuitatea acestuia, aspect stabilitde Curtea Constituțională în Deciziile nr. 82/1999, nr. 97/1999, nr. 47/2003, în care s-a reținut că instituirea taxei judiciare de timbru este o aplicare a principiului consacrat de art. 53 din Constituție, potrivit căruia „cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice”.

4. Prin urmare, stabilirea obligației de plată a unei taxe judiciare de timbru de către stat în sarcina justițiabililor nu reprezintă o ingerință în dreptul de acces liber la justiție, în măsura în care scopul instituirii acesteia îl reprezintă buna funcționare a justiției, iar cuantumul său nu este excesiv, neimpunând justițiabilului o sarcină exorbitantă, de natură a leza dreptul acestuia în substanța sa. Curtea Europeană a statuat cu titlu de principiu în cauza Weissman și alții contra României că „suma costurilor, apreciată în lumina circumstanțelor unui caz dat, înțelegând aici și solvabilitatea solicitantului și faza procedurii prin care restricția în chestiune îi este impusă, este un factor de care trebuie ținut cont pentru a determina dacă persoana respectivă a benefi ciat de dreptul de acces la jusƟție, sau dacă, din cauza sumei totale a cheltuielilor, accesul la jusƟție a fost restrâns până în punctul în care accesul la justiție s-a găsit atins în esența lui”.

5. Taxele judiciare de timbru reprezintă plata serviciilor prestate de către instanțele judecătorești, Ministerul Justiției și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit dispozițiilor art. 1 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobate prin Ordinul ministrului justiției nr. 760/1999.

6. Din punctul de vedere al terminologiei utilizate în practică, noțiunea de „taxe judiciare de timbru” include atât taxa judiciară de timbru, ca obiect de reglementare al Legii nr. 146/1997, cât și timbrul judiciar, ca obiect de reglementare al O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar.

§2. Domeniul de aplicare a Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru

(...)

DETALII EXTRAS:

Aceasta carte a fost epuizata!

Este disponibila editia a 2-a, pe care o regasiti aici:

http://www.librariejuridica.ro/product.php?ProductID=541

EXTRAS:

Capitol preliminar. Patrimoniul

1. Noțiunea de patrimoniu

O definiţie legală a patrimoniului este oferită de art. 31 C.civ., potrivit căruia orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia.

Altfel spus, prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică ce aparţin unui subiect de drept.

Sunt excluse, astfel, din conţinutul patrimoniului acele drepturi nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la nume (art. 82 C.civ.), dreptul la viaţă privată (art. 71 C.civ.), dreptul la demnitate (art. 72 C.civ.) etc.

Cu toate acestea, deşi aceste drepturi sunt excluse din patrimoniul unei persoane, prin încălcarea lor, cauzându-se un prejudiciu, ia naştere dreptul de creanţă împotriva autorului faptei ilicite, ce constă în repararea prejudiciului produs.

2. Elementele patrimoniului

Pornind de la definiţia dată patrimoniului de Codul civil, rezultă că acesta este alcătuit din două elemente:

– latura activă (activul patrimonial);

– latura pasivă (pasivul patrimonial).

Activul patrimonial cuprinde toate drepturile patrimoniale (exprimabile pecuniar). Poate fi vorba fie despre drepturi reale, precum dreptul de proprietate asupra anumitor bunuri, dreptul de superficie asupra unui teren, dreptul de uzufruct asupra unor bunuri, dreptul de abitaţie asupra unei locuinţe etc., fie despre drepturi de creanţă (drepturi personale), cum ar fi dreptul de a primi suma împrumutată, dreptul de a folosi locuinţa închiriată, dreptul de a încasa chiria pentru bunul dat în locaţiune, dreptul de a folosi bunul dat în comodat, dreptul de a primi preţul lucrului vândut, dreptul de a utiliza energia electrică în urma încheierii unui contract de furnizare a acesteia etc. 

(...)

STOC EPUIZAT!

Capitolul I. Existenţa persoanei fizice

Secţiunea 1. Preliminarii

§1. Noţiunea şi definirea persoanei fizice

Datele biologice ne oferă trei ordini ale vieţii: vegetalul, animalul şi umanul. Dar numai oamenilor le este recunoscută calitatea de subiect de drept, calitatea de persoane. Aşadar, persoanele sau fiinţele umane sunt subiecte de drept (expresia echivalentă a persoanei este subiect de drept). „Destinatarul oricărui drept – scria Ihering – este omul pentru că orice drept corespunde cu un interes al omului”.

Subiect de drept civil este persoana care participă individual sau colectiv la raporturile juridice civile; ea este titulară de drepturi şi obligaţii civile. Persoana este motorul vieţii juridice. Persoana fizică este – aşa cum stabileşte noul Cod civil în art. 25 alin. (2) – „omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile”.

Subiectele dreptului civil se împart în două mari categorii, şi anume: persoanele fizice şi persoanele juridice. În adevăr, dreptul civil recunoaşte ca subiect de drept pe fiecare individ (ca persoană fizică), dar, de asemenea, recunoaşte această calitate şi anumitor grupări (societăţi comerciale, asociaţii, sindicate etc.). Există astfel în lumea juridică cele două categorii de persoane pe care le-am enunţat: persoana fizică şi persoana juridică.

(...)

EXTRAS:

Capitolul I. Consideraţii introductive

Secţiunea 1. Prezentarea unor termeni esenţiali

Răspunderea civilă delictuală reprezintă o instituţie esenţială a oricărui sistem juridic, ce evoluează în concordanţă cu concepţiile sociale de natură politică, morală şi economică, dar şi cu progresul tehnic.

Spaţiul politico-juridic european a devenit, în ultimul secol, dar în special în ultimele decenii, unul din ce în ce mai complex, implicând diverse ordini juridice ce se întrepătrund şi se condiţionează reciproc. Acest aspect a început să aibă influenţe şi în domeniul acestei instituţii, cu largă aplicabilitate în sistemele de drept.

Conceptul de drept european al răspunderii civile sau chiar de drept european al răspunderii civile delictuale este menţionat frecvent în doctrină sau chiar în expunerea de motive a unor acte normative, deci nu poate fi ignorat, în ciuda faptului că această menţionare nu reprezintă decât un anunţ, un „avertisment” al existenţei sale viitoare, pentru moment putându-se identifica doar anumite evoluţii în domenii punctuale sau unele tendinţe de unificare a diverselor legislaţii, a interpretărilor doctrinare şi/sau jurisprudenţiale.

Categoria „drept european”, atunci când vorbim de răspunderea civilă delictuală, merită însă o clarificare.

Astfel, spre deosebire de „dreptul european al concurenţei”, care se referă de obicei la reglementarea comunitară din domeniu, a cărei sferă o regăsim prin interpretarea textelor de lege incidente, dreptul european în materia răspunderii civile delictuale nu este un concept uşor de conturat, reprezentând, din punctul nostru de vedere, deopotrivă dreptul răspunderii civile al statelor de pe continentul european, în aspectele sale comune sau specifice care pot ajuta la înţelegerea instituţiei, cât şi dreptul răspunderii civile delictuale dezvoltat de Convenţia europeană a drepturilor omului şi jurisprudenţa aferentă acesteia, precum şi dreptul răspunderii civile delictuale rezultat din dreptul primar şi derivat al Uniunii Europene.

(...)

EXTRAS:

Capitolul I. Patrimoniul.  

Noţiune. Caractere juridice. Funcţii

Secţiunea 1. Noţiunea de patrimoniu

1. Precizări preliminare. Parte integrantă a ştiinţei dreptului, ştiinţa dreptului civil operează cu noţiuni din care ea însăşi este constituită. Analiza lor permite cunoaşterea şi dezvoltarea acestei importante ramuri a sistemului român de drept care este dreptul civil. Una dintre aceste noţiuni este şi aceea de patrimoniu.

În dreptul civil, noţiunea de patrimoniu are un sens tehnic şi precis, sens pe care ne propunem a-l determina în cele ce urmează. Dar, aşa cum se întâmplă adeseori, suntem în prezenţa unei noţiuni care, cu înţelesuri specifice, este întâlnită şi în alte ramuri ale dreptului. Bunăoară, în dreptul internaţional public se vorbeşte despre patrimoniul comun al umanităţii, ce are ca obiect marea liberă, precum şi resursele minerale, solide, lichide ori gazoase in situ, care se găsesc pe fundul mărilor sau în subsolul acestora, inclusiv nodulii polimetalici [1] . Este evident că noţiunea de patrimoniu astfel folosită are în vedere totalitatea acestor resurse şi marea liberă, ele aparţinând întregii umanităţi.

În legislaţia noastră de drept civil s-au făcut şi se fac adeseori referiri la noţiunea de patrimoniu. Deşi vom reveni imediat asupra acestei probleme, trebuie să evidenţiem că, potrivit art. 31 alin. (1) NCC, situat în materia persoanelor, orice persoană fizică sau juridică este titulara unui patrimoniu, ce include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia.

De asemenea, noţiunea de patrimoniu este utilizată în diverse acte normative speciale, prin care se determină regimul juridic al unor anumite categorii de bunuri, adoptate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil 

(...)

EXTRAS:

(...)

49. Este o cerinţă a valabilităţii consimţământului:

a) să fie exprimatîntotdeauna în prezenţa celeilalte părţi;

b) să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;

c) să fie exteriorizatînmod expres.

50. La actele juridice cu titlu gratuit, cauza obligaţiei celui care dispune constă în:

a) reprezentarea contraprestaţiei celeilalte părţi;

b) reprezentarea predării lucrului;

c) manifestarea intenţiei liberale.

51. Constituie condiţie de validitate a consimţământului la încheierea actului juridic civil:

a) să provină de la o persoană având capacitate de folosinţă;

b) să provină de la o persoană având discernământ;

c) să fie exteriorizatînmod expres.

EXTRAS:

(...)

5. Noul Cod civil trimite la reglementările dreptului Uniunii Europene. Va fi incident, aşadar, „Roma II” – Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale.

„Prejudiciul” reprezintă, în optica Regulamentului, orice consecinţă rezultată dintr-o faptă ilicită, din îmbogăţirea fără justă cauză, din gestiunea de afaceri şi din culpa in contrahendo.

Norma generală este cuprinsă în art. 4 alin. (1) din Regulament: obligaţiile extracontractuale care decurg din fapte ilicite se supun legii ţării pe al cărui teritoriu s-a produs prejudiciul, indiferent în ce ţară a avut loc faptul ilicit care l-a generat şi indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă urmările indirecte ale faptului respectiv.

Există şi situaţii de excepţie, când nu funcţionează norma generală. Dacă persoanele implicate au reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară, la momentul producerii pagubei, se aplică legea acelei ţări. De asemenea, dacă din toate circumstanţele cazului, reiese în mod clar că fapta ilicită are, în mod vădit, o legătură mai strânsă cu altă ţară decât cele anterior menţionate, va intra în acţiune legea acelei ţări. Exemplificativ, se arată că o legătură vădit mai strânsă poate să se întemeieze pe o relaţie preexistentă între părţi (de pildă, un contract care se află în legătură strânsă cu fapta ilicită). Pentru persoanele juridice, Regulamentul califică „reşedinţa obiş- nuită” ca fiind sediul administrativ central; dacă faptul păgubitor sau prejudiciul au loc în cadrul activităţii unei sucursale, agenţii sau altei unităţi, reşedinţa obişnuită va fi acolo unde se găsesc sucursala, agenţia, unitatea în cauză. Pentru activitatea desfăşurată de persoanele fizice, în timpul programului de lucru, reşedinţa obiş- nuită este la locul unde aceasta îşi desfăşoară activitatea profesională (art. 23)

(...)

Lucrarea de faţă se adresează persoanelor care vor susţine examenele de admitere in avocatură / barou insa, in egala masura este deosebit de utila si pentru admiterea in magistratura / INM, tematica de examen fiind aproximativ identica.

STOC EPUIZAT!

CAPITOLUL I

PATRIMONIUL

Secțiunea 1. Noțiunea de patrimoniu

1. Noţiunea de patrimoniu este susceptibilă de mai multe înţelesuri. În limbajul uzual întâlnim expresii precum patrimoniu cultural, patrimoniu arheologic, patrimoniu artistic, patrimoniu genetic, patrimoniu istoric, în care i se ataşează noţiunii de patrimoniu diverse sensuri care dovedesc o evoluţie a semanticii termenului, plecând de la accepţiunea sa de bază, aceea de ansamblu de bunuri, de drepturi, moştenite de la părinţi.

2. Deşi transformat într-un concept nomad, patrimoniul traduce, în esenţă, ideea de stabilitate, de înrădăcinare a valorilor, de fidelitate faţă de trecut şi de deschidere către viitor. Patrimoniul ne apare, în toate sensurile sale, ca un ansamblu de elemente cu o natură comună şi care este intim legat de ideea de persoană.

(...)

Lucrarea de fata cuprinde textul noului Cod civil (Legea nr. 287/2009, republicata) si, in extras, Legea nr. 71/2011 de punere in aplicare. Sub fiecare articol al codului sunt facute trimiteri la dispozitiile corespondente din Legea de punere in aplicare, precum si la legislatia conexa, incepand cu Conventia europeana a drepturilor omului, Constitutia Romaniei si celelalte acte normative interne sau internationale incidente.

De asemenea, sunt prezentate deciziile pronuntate de Inalta Curte de Casatie si Justitie in solutionarea unor recursuri in interesul legii.

Pentru a se putea face mai rapid corelatiile intre textele noului cod si vechile reglementari, acolo unde a fost cazul, s-au facut note de trimitere catre articolele corespondente din Codul civil de la 1864, Codul comercial, Codul familiei, Decretul nr. 167/1958 si toate celelalte acte normative anterioare al caror continut a fost absorbit in noul Cod civil.

Cartea cuprinde si o tabla de materii detaliata, precum si un index alfabetic, care nu fac parte din textul oficial al codului, ci au fost intocmite de Editura Hamangiu pentru a face mai usoara cautarea prin cele 2664 de articole ale acestuia. Editia este inedita prin calitatea hartiei si interiorul in doua culori, elegant si usor de citit.

STOC EPUIZAT!

STOC EPUIZAT!

EXTRAS:

Datele biologice ne oferă trei ordini ale vieţii: vegetalul, animalul şi umanul. Dar numai oamenilor le este recunoscută calitatea de subiect de drept, calitatea de persoane. Aşadar, persoanele sau fiinţele umane sunt subiecte de drept (expresia echivalentă a persoanei este subiect de drept).

„Destinatarul oricărui drept – scria Ihering – este omul, pentru că orice drept corespunde cu un interes al omului”. Subiect de drept civil este persoana care participă individual sau colectiv la raporturile juridice civile; ea este titulară de drepturi şi obligaţii civile. Persoana este motorul vieţii juridice.

Persoana fizică este – aşa cum stabileşte noul Cod civil în art. 25 alin. (2) – „omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile”. Subiectele dreptului civil se împart în două mari categorii, şi anume: persoanele fizice şi persoanele juridice. În adevăr, dreptul civil recunoaşte ca subiect de drept pe fiecare individ (ca persoană fizică), dar, de asemenea, recunoaşte această calitate şi anumitor grupări (societăţi, asociaţii, sindicate etc.). Există astfel în lumea juridică cele două categorii de persoane pe care le-am enunţat: persoana fizică şi persoana juridică.