Pachet 6 CARTI PROCEDURA PENALA (Autor: Theodor Mrejeru)

La elaborarea tratatului au fost avute în vedere numeroase surse doctrinare şi legislative. Din perspectivă legislativă, subliniem faptul că tratatul cuprinde şi modificările Codului de procedură penală prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor. Totodată, sun prezentate şi numeroase hotărâri din practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi unele elemente dinpractica judiciară internă.

Tratatul de faţă se adresează, în aceeaşi măsură, atât teoreticienilor, cât şi practicienilor dreptului, el fiind, totodată, deosebit de util masteranzilor şi doctoranzilor, dar şi studenţilor la drept care doresc să aprofundeze cunoştinţele în materie dreptului procesual penal român. 

Prin competenţa penală se înţelege capacitatea obiectivă pe care o are fiecare organ să concureze la realizarea justiţiei represive, de a îndeplini anumite acte procedurale.

Cu alte cuvinte, a stabili competenţa unei instanţe în materie penală, înseamnă a determina care sunt cauzele pe care ea le poate judeca.

Lucrarea de faţă cuprinde Codul de procedură penală al României, actualizat 2009, cu ultimele modificări şi completări intervenite prin:

• Legea nr. 356/2006, publicată în M. Of. nr. 677 din 7 august 2006;
• O.U.G. nr. 60/2006, publicată în M. Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006;
• Legea nr. 79/2007, publicată în M. Of. nr. 225 din 2 aprilie 2007;
• O.U.G. nr. 31/2008, publicată în M. Of. nr. 224 din 24 martie 2008;
• Legea nr. 57/2008, publicată în M. Of. nr. 228 din 25 martie 2008;
• Legea nr. 8/2009, publicată în M. Of. nr. 105 din 20 februarie 2009;
•  Legea nr. 195/2009, publicată în M. Of. nr. 365 din 1 iunie 2009;

Prezentul Pachet PROMO pentru pregătirea examenului de ADMITERE ÎN BAROU 2012-2013 (Sinteze, Legislatie) reprezinta o oferta de cărţi utilă celor care se vor pregăti pentru susţinerea examenelor de admitere si definitivat pentru anul 2012-2013.

Pachetul PROMO propus de Editura Nomina Lex este compus din 7 carti, respectiv:

1. Organizarea si exercitarea profesiei de avocat. Sinteze pentru pregatirea examenelor de admitere si definitivare in profesia de avocat, Editia a IV-a, 2012 - Autori: Av. Eduard Dragomir, Av. Roxana Paliţă - Editura Nomina Lex, Bucuresti, 2012;

2. Drept civil. Sinteze pentru pregatirea examenelor de admitere si definitivare in profesia de avocat, Editia a III-a, 2012 - Autori: Av. Eduard Dragomir, Av. Roxana Paliţă - Editura Nomina Lex, Bucuresti, 2012;

3. Drept Procesual Civil. Sinteze pentru pregatirea examenelor de admitere si definitivare in profesia de AVOCAT (EDITIA A III-A, 2011) - Autori: Av. Eduard Dragomir, Av. Roxana Paliţă - Editura Nomina Lex, Bucuresti, 2012

4. Drept procesual penal. Sinteze pentru pregatirea examenelor de admitere si definitivare in profesia de AVOCAT (editia a IV-a, 2013) - Autori: Av. Eduard Dragomir, Av. Roxana Paliţă - Editura Nomina Lex

5. Drept penal. Sinteze pentru pregatirea examenelor de admitere si definitivare in profesia de AVOCAT, editia 2011 - Autori: Av. Eduard Dragomir, Av. Roxana Paliţă - Editura Nomina Lex

6. Legislatia profesiei de avocat, editia a III-a, 2012, cu teste grila

7. Noul Cod Civil Republicat, Ad litteram (Editie cartonata, interior cusut - Noiembrie 2011)

"Dovezile sunt antidotul marturiilor mincinoase" spunea Francis Bacon, inca de la inceputul secolului al XVII-lea. Acest adevar ce razbate peste timp ar putea deveni deviza oricarui organ de cercetare penala, ca reprezentant al societatii care l-a investit si care i-a transferat autoritatea sa morala.

Este in afara oricaror discutii faptul ca nobila misiune de aparare a ordinii si linistii publice, vietii, integritatii corporale si sanatatii persoanelor, avutului public si privat solicita, din partea organelor de ancheta penala, o preocupare continua pentru perfectionarea pregatirii de specialitate. Spre deosebire de alte profesii, "meseria" de anchetator capata in zilele noastre valente superioare. Ca o conditie de sine qua non a inaltului profesionalism, cultul pentru adevar trebuie sa se manifeste in stricta concordanta cu litera si spiritul legii, intr-un climat care sa asigure si sa garanteze libertatile si drepturile cetatenesti.

"Persoanele raspunzatoare de aplicarea legii trebuie sa se achite permanent de datoria pe care le-o impune legea, servind colectivitatea si protejand orice persoana impotriva actelor ilegale, conform inaltului grad de responsabilitate pe care il cere profesia lor".

Marea majoritate a faptelor de natura penala sunt constatate de catre organele de politie din compartimentele judiciar, combaterea crimei organizate, combaterea criminalitatii economico-financiare, paza si ordine publica, politie rutiera s.a. Acestea sunt chemate sa desfasoare activitatile de urmarire penala de prima urgenta: cercetarea la fata locului, constatarea infractiunii flagrante, ascultarea partii vatamate, dispunerea unor constatari tehnico-stiintifice si medico-legale, identificarea si ascultarea martorilor, efectuarea perchezitiei, identificarea, urmarirea si prinderea faptuitorilor etc. Acestora li se adauga si alte activitati specifice pentru probarea activitatii infractionale si dovedirea vinovatiei. Prin urmare, activitatile specifice anchetei penale nu sunt atributul exclusiv al compartimentelor de cercetare penala, deoarece la aflarea adevarului si justa solutionare a cauzelor aflate in instrumentare concura, deopotriva, si celelalte formatiuni, in raport cu specificul si atributiile ce le sunt conferite prin lege.

Codul de procedura penala si 5 legi uzuale | Actualizare la data de 17 Septembrie 2012 contine textul Codului de procedura penala, insotit de recursurile in interesul legii in materie si decizii ale Curtii Constitutionale, dar si trimiteri la legislatia speciala.

Totodata, cuprinde si 5 legi uzuale cu privire la:

– organizarea si functionarea D.N.A. (O.U.G. nr. 43/2002);

– organizarea si functionarea D.I.I.C.O.T. (Legea nr. 508/2004);

– organizarea si functionarea politiei judiciare (Legea nr. 364/2004);

– executarea pedepselor si a masurilor dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal (Legea nr. 275/2006);

– cooperarea judiciara internationala in materie penala (Legea nr. 302/2004, republicata).

Mai jos, veti regasi un extras din lucrare, in care veti regasi detalii referitoare la datele constitutive ale acestei lucrari!

Tratat de procedura penala. Partea generala. Volumul II | Autor: Mateut Gheorghita este o lucrare ampla ce vine in completarea primului volum aparut pe piata acum 5 ani, in anul 2007, răstimp în care, chiar dacă legislaţia internă nu a acumulat modificări semnificative în plan organic, publicul a acumulat totuşi multiple aşteptări de la scena justiţiei penale, iar jurisdicţiile române au încercat să furnizeze un act creator de compoziţie, generând jurisprudenţă într-un spirit cât mai apropiat de valorile europene.

Deşi în acest interval au apărut Codurile penal (Legea nr. 286/2009) şi de procedură penală (Legea nr. 135/2010), amânarea intrării lor în vigoare a reprezentat o provocare inclusiv pentru teoreticienii care au stat în cumpănă între a-şi optimiza lucrările deja scrise ori a aştepta activarea normei penale şi procesuale pentru a putea elabora noi lucrări de specialitate. În acest context al incertitudinii, lucrarea domnului profesor dr. Gheorghiţă Mateuţ reprezintă un reper de stabilitate şi continuitate, capitolelor acestui volum secund al Tratatului (cu referire la probe şi mijloace de probă, măsurile procesuale, actele de procedură comune) fiindu-le asigurată atât valoarea indubitabilă în contextul juridic actual, dar şi potenţialul de a-şi păstra valabilitatea în contextul legislativ ce se prefigurează pentru viitor, întrucât întregul volum urmăreşte busola unor elemente imuabile, dintre care amintim: Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care, din 1950 până în zilele noastre, reprezintă conturul fluid în interiorul căruia se exersează şi se maturizează gândirea juridică internă; jurisprudenţa la zi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care va continua să ghideze şi să aibă autoritate de lucru interpretat inclusiv pentru viitoarea jurisprudenţă internă; arhitectura procesului penal român a cărui natură mixtă (de inspiraţie inchizitorială şi acuzatorială) va rămâne neatinsă de viitorul context legislativ, chiar dacă, în spirit evolutiv, i se vor adăuga, echilibra ori reactiva anumite elemente ori accente.

De asemenea, acest interval de 5 ani interpus între primul şi al doilea volum al Tratatului de procedură penală reprezintă pentru autor un exerciţiu asiduu de respectare a ancorei şi de definire a clarităţii într-o practică nu întotdeauna clară ori unitară a jurisdicţiilor interne, de promovare şi valorificare în practică a principiilor europene de justiţie penală, precum şi de reflectare ulterioară în teorii rezolutive originale a speţelor dificile şi complexe cu care s-a întâlnit în activitatea sa de practician de peste două decenii. Concomitent, cei 5 ani de germinaţie a volumului II al Tratatului au însemnat transformarea autorului dintr-o personalitate marcantă a lumii universitare şi ştiinţifice într-un personaj public, mediatizat prin prisma proceselor complexe şi de notorietate în care a fost implicat ca avocat.

Astfel, modalitatea unică şi inconfundabilă prin care domnul profesor dr. Gheorghiţă Mateuţ parcurge drumul de la normă la speţă, în cuprinsul celui de-al doilea volum al Tratatului, relevă importanţa agregării dintre teorie şi practică, reprezentând pentru cititori un exerciţiu de rafinament al gândirii juridice, de rigurozitate epistemologică, de plăcere a cunoaşterii, dar mai ales de curaj al descoperirilor subtile.

Drept penal. Partea generala. Partea speciala. Editia a III-a | Carte de: Udroiu Mihail este o lucrare ce păstrează stilul clar, concis, dar exhaustiv al ediţiilor anterioare şi aduce multiple explicaţii suplimentare unor instituţii deja existente, acoperind astfel întreaga tematică solicitată la examenele de licenţă, admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, în magistratură sau avocatură, promovare în funcţii de execuţie a magistraţilor, la examenul de capacitate al magistraţilor stagiari, respectiv definitivat al avocaţilor stagiari.

Este o carte indispensabilă pentru studenţi, dar şi pentru practicieni, a treia ediţie oferă cele mai recente soluţii jurisprudenţiale, dar şi comentarii suplimentare ale unor soluţii ale practicii judiciare. De asemenea, aceasta carte prezintă avantajul unei actualizări prin raportare la cea mai recentă legislaţie în vigoare, incluzând şi modificările aduse prin Legea nr. 202/2010 („Mica reformă”) precum şi deciziile Curţii Constituţionale cu privire la aceasta.

Intrarea în vigoare a Noului Cod Civil la 1 octombrie 2011 a impus adaptarea comentariilor la noile realităţi juridice, având în vedere efectele pe care unele instituţii de drept penal le produc în materie civilă (de pildă, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei), sau legătură intrinsecă dintre unele infracţiuni şi noul regim al bunurilor. 

EXTRAS:

Prefata

Îmbrăcând forma unui studiu monografic de o largă amplitudine, prezenta lucrare, ce a constituit teză de doctorat susţinută la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti şi care a primit distincţia „summa cum laude”, este consacrată analizei celor mai importante aspecte privitoare la inadmisibilitate şi decădere ca sancţiuni procedurale penale.

În doctrina dreptului procesual penal, sancţiunile procedurale penale constituie obiectul de preocupare a numeroşi cercetători şi deopotrivă, reţin atenţia autorităţilor legislative române, iar în jurisprudenţă sunt aplicate în vederea respectării principiului fundamental al legalităţii actelor procesuale şi procedurale.

Incidenţa aplicării sancţiunilor procedurale este determinată de existenţa unor vicii procedurale care constau fie în neîndeplinirea actelor procesuale sau procedurale impuse de lege sau dispuse de organele judiciare, care în mod practic semnifică o omisiune procedurală, fie în încălcarea condiţiilor prevăzute de lege pentru efectuarea unor acte de procedură, ceea ce presupune o violare a dispoziţiilor legale.

Iată considerentele care relevă interesul abordării problemelor care alcătuiesc tema acestei cercetări ştiinţifice întreprinsă de autor, care este pe cât de salutară, pe atât de necesară. Faţă de cercetarea doctrinară de până acum a acestei probleme, trebuie să adaug că autorul nu a putut ocoli o serie de fundamentări tradiţionale legate de inadmisibilitate şi decădere ca sancţiuni procedurale penale.

(...)

Sancţiunea decăderii este prezentată prin elemente de comparaţie şi cu sancţiunea procedurală a inadmisibilităţii, dar şi cu cea a nulităţii. Ca un fapt meritoriu, menţionăm şi analiza efectelor decăderii ca sancţiune procedurală în perimetrul exercitării căilor ordinare de atac, fiind examinate şi remediile procesuale împotriva acesteia, instituţia repunerii în termenul de apel şi de recurs şi respectiv, instituţia apelului peste termen şi a recursului peste termen.

Cu titlu inedit în peisajul cercetării ştiinţifice în materie, autorul abordează problematica sancţiunii inadmisibilităţii în cazul recursului în interesul legii, în procedura contestaţiei la executare şi în procedurile speciale. Complexitatea problemelor abordate, profunzimea cercetării, opiniile originale ale autorului configurează valoarea deosebită a lucrării, dar, în acelaşi timp, ne arată că autorul este un foarte bun practician în calitate de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În încheiere, apreciez că această monografie se prezintă, aşa cum am mai arătat, ca o lucrare foarte valoroasă, cuprinzând contribuţii personale de natură a îmbogăţi patrimoniul ştiinţific în domeniul care a format obiectul cercetării.

Prof. univ. dr. ION NEAGU

Lucrarea Procedura penala. 1000 teste grila pentru examene. Editia a II-a | Autor: Zarafiu Andrei face referiri la dispozitiile codului de procedura penala, a noului cod de procedura penala, din codul penal, noul cod civil, Legea 302/2004, Legea 304/2004, Legea nr. 275/2006

Mecanismul de analiză şi rezolvare a grilelor nu se limitează doar la reproducerea conţinutului normativ al unei instituţii de procedură, ci determină şi utilizarea unor raţionamente logico-juridice avansate, astfel incat, lucrarea îşi păstrează funcţionalitatea unui instrument de lucru util pentru consolidarea şi actualizarea informaţiilor din domeniul dreptului procesual penal, reprezentând totodată şi o bună metodă de familiarizare cu una din cele mai utilizate metode de examinare – testarea prin întrebări tip grilă.

Actualitatea lucrării este dată de folosirea unui material legislativ la zi (aprilie 2012), ce include ultimele modificări şi soluţii jurisprudenţiale consacrate prin deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de admitere a unor recursuri în interesul legii incidente în materie penală.

Fundamentându-şi demersul ştiinţific pe multi-disciplinaritate (Psihologie şi Drept), pe experienţa sa practică de peste un deceniu în sfera probaţiunii, pe valorificarea jurisprudenţei interne şi a numeroase surse bibliografice interne şi internaţionale la care face trimitere, precum şi pe aderenţa sa intelectuală şi afectivă la evoluţia sistemului de probaţiune din România, autoarea abordează, într-o deosebit de originală şi reuşită exprimare, o temă juridică extrem de subtilă, dar de o permanentă actualitate, care vizează cel mai semnificativ moment al actului de înfăptuire a justiţiei, şi anume acela al deciziei pe care judecătorul, în singurătatea camerei de deliberare şi în acord cu propria sa libertate de apreciere, se vede obligat să o pronunţe, cu anticiparea mentală a consecinţelor hotărârii sale şi plecând de la premisa că scopul procesului penal ori scopul pedepsei poate fi atins şi prin sancţiuni sau măsuri neprivative de libertate.

Apreciem că subiectul abordat în această carte va deveni în curând de o importanţă covârşitoare şi va suscita un interes pe măsură, în condiţiile în care noile Coduri penal şi de procedură penală (adoptate prin Legile nr. 286/2009 şi nr. 135/2010) lărgesc sfera de aplicabilitate a sancţiunilor şi măsurilor neprivative de libertate, iar viitorul justiţiei penale se deschide tot mai generos pe ruta „Organ judiciar decident – Serviciul de probaţiune – Beneficiar – Comunitate”.

Prof. univ. dr. Gheorghiţă Mateuţ

VOLUMUL AL III-LEA

Aceasta lucrare a fost recomandata de I.C.J. spre reeditare, care apartine unui trecut relativ apropiat si din dorinta de a satisface nevoia de documentare si aprofundare a juristilor penalisti in pragul reformei legislatiei penale care are loc in tara noastra si care isi propune, pe langa modernizarea legislatiei penale si valorificarea acelor solutii teoretice si practice dovedite viabile din cultura penala a trecutului.

Lucrarea abordeaza problematica penala dintr-o perspectiva mai profunda; ea identifica esenta fiecarei institutii juridico-penale pe care o explica, o analizeaza in corelatie cu alte institutii, dezvaluie implicatiile teoretice si practice ale dispozitiilor legale la care se refera. Lucrarea se vadeste actuala pentru ca legislatia penala in curs de adoptare va pastra multe dintre institutiile si reglementarile elaborate in anul 1969, pe langa faptul ca punand la dispozitia cititorului idei, conceptii, explicatii legate de esenta institutiilor penale, aceste aprofundari isi pastreaza valoarea indiferent de o modificare legislativa sau alta.

Lucrarea a fost editata in perioada anilor 1969-1976, astfel ca poarta amprenta acelor vremuri, dar acest aspect nu reduce din valoarea volumelor reeditate, ci ii fixeaza numai etapa istorica in care au fost elaborate. De subliniat insa ar fi ca lucrarea de fata este cel mai putin "politizata" in raport cu alte lucrari aparute in acele timpuri. Se stie ca toate lucrarile stiintifice ale Institutului s-au caracterizat printr-o expunere sobra, tehnica, sistematizata a ideilor. Acesta a devenit un "stil" respectat cu grija de toti cercetatorii.

Conducatorul si coordonatorul lucrarii, profesorul Vintila Dongoroz, a imprimat colectivului de elaborare a lucrarii spiritul sau analitic, echilibrat, preocuparea pentru o temeinica documentare si pentru motivarea stiintifica a solutiilor de reglementare propuse.

Lucrarea de fata este reeditata in forma si cu continutul original.

EXTRAS:

Capitolul I.

Societatea şi dreptul penal

Secţiunea 1. Societatea, ilicitul juridic şi ilicitul penal

1. În 1939, Vintilă Dongoroz sesiza esenţa vieţii sociale ca „viaţă de relaţiune”, cum o numea el. Orice societate cuprinde o serie de elemente, între care fiinţa umană este silită să acţioneze, să interacţioneze şi să relaţioneze respectând dezideratele vieţii sociale, dar răspunzând în acelaşi timp şi propriilor nevoi şi trebuinţe. Concilierea acestor două chestiuni reprezintă sâmburele bunei funcţionări a societăţii. Atunci când o conduită umană se încadrează în tiparul de comportament social-dezirabil, ea este calificată ca fiind convenabilă pentru societate şi grupul social. Ori de câte ori conduita umană depăşeşte, încalcă sau înfrânge acest tipar, ea va fi calificată drept neconvenabilă şi sancţionată ca atare.

În cadrul acestor mecanisme sociale complexe, rolul principal este deţinut de ordinea juridică sau Dreptul, definit succint ca fiind ansamblul regulilor de conduită impuse de puterea publică şi menite a asigura ordinea în societate. Dreptul nu poate exista decât în cadrul societăţii – ubi societas, ibi ius –, fiind forma cea mai expresivă, mai precisă şi mai sigură de disciplinare a ordinii sociale. Regulile de conduită socială reprezintă comenzi, ordine sau precepte prin care societatea ne cere să facem ceva (iussum), să nu facem ceva (vetitum) sau să facem ceva în anumite condiţii (permissum), precum şi consecinţa nerespectării preceptului, adică tipul de reacţiune socială care va interveni în vederea restabilirii ordinii sociale tulburate prin conduita neconvenabilă. Această consecinţă reprezintă sancţiunea regulii (sanctio).

În cadrul regulilor de conduită socială, normele juridice reprezintă o categorie distinctă, deosebită sub aspectul formei şi al gradului lor de eficienţă. Normele juridice sunt stabilite şi impuse de puterea publică, fiind explicite, obligatorii şi irefragabile pentru toţi membrii societăţii. Sub aspectul conţinutului substanţial, normele juridice sunt alcătuite din precept (praeceptum iuris), alcătuit din ipoteză şi dispoziţie, şi din sancţiune (sanctio iuris), care este determinată şi care poate consta în reparare, retribuţie sau prevenţie. Puterea publică este implicată în realizarea normelor juridice sub triplu aspect: edictarea normelor juridice se realizează de către puterea legiuitoare, aplicarea lor concretă se realizează de către puterea judecătorească, iar supravegherea respectării, precum şi executarea sancţiunilor se realizează de către puterea executivă.

2. Normele juridice, prin preceptul lor, limitează libertatea individuală de acţiune, stabilind o sferă a tolerabilităţii sociale a acţiunilor umane. Tot ceea ce preceptul regulilor de conduită nu opreşte şi tot ceea ce este conform cu acestea constituie sfera licitului, care ar cuprinde deci ansamblul acţiunilor umane permise sau tolerate de către societate. Tot ceea ce regulile de conduită interzic şi tot ceea ce este contrar preceptului acestora constituie sfera ilicitului. Acesta ar cuprinde deci ansamblul acţiunilor umane nepermise şi netolerate de către societate. În plus faţă de cele două categorii tranşante şi monocolore, doctrina vorbeşte şi despre două categorii intermediare – ilicitul tolerat şi ilicitul aparent. Prima sintagmă s-ar referi la faptele de pericol social redus, dar care, formal, constituie o încălcare a preceptului normei juridice, iar cea de-a doua la acele acţiuni sau inacţiuni care eludează conţinutul unor norme prohibitive sau onerative ori prin care se speculează anumite neconcordanţe legislative.

Prin conţinutul său, o regulă de conduită nu determină decât la modul abstract ceea ce este licit. În opinia lui V. Dongoroz, în regula de conduită nu găsim decât noţiunea sau conceptul ilicitului, adică ilicitul abstract sau obiectivitatea ideologică a faptului. Când regula de conduită a fost în mod efectiv încălcată, faptul sau activitatea prin care s-a înfrânt această regulă constituie ilicitul concret sau obiectivitatea reală a faptului.

Ilicitul reprezintă deci neconformitatea sau antijuridicitatea unei acţiuni (conduite) umane cu o regulă de conduită. Sub aspectul specificului normei juridice încălcate, ilicitul poate fi civil, administrativ, penal, fiscal etc. V. Dongoroz vorbeşte despre ilicit penal şi ilicit extra-penal, după cum consecinţa nerespectării unei reguli de drept constă într-o pedeapsă sau doar o sancţiune reparatorie.

Ilicitul penal reprezintă forma cea mai gravă a ilicitului juridic, întrucât produce cea mai însemnată tulburare a ordinii juridice. Spre deosebire de celelalte forme de ilicit juridic apreciate ca fiind mai puţin grave pentru buna desfăşurare a relaţiilor sociale, ilicitul penal este expres şi limitativ determinat de legiuitor şi implică o reacţie socială concertată, promptă şi aspră din partea organelor specializate ale statului. Această reacţie constă în aplicarea pedepsei, cea mai gravă sancţiune juridică existentă.

3. Delimitarea ilicitului penal de celelalte forme de ilicit juridic pe baza sancţiunii aplicabile – adică criteriul formal – a fost avansată de V. Dongoroz încă de la 1939. Acesta a venit cu propria-i viziune asupra criteriilor de delimitare a ilicitului penal de cel extra-penal, oferind o soluţie proprie acestei chestiuni, după ce a avansat mai multe critici cu privire la celelalte criterii de delimitare propuse de literatura de specialitate. Teoriile anterioare ce propuneau delimitarea ilicitului penal de cel extra-penal pot fi grupate în două mai categorii: teorii ce marşează pe deosebirile cantitative şi teorii ce pun accentul pe distincţiile de ordin calitativ între cele două forme de ilicit juridic, penal şi extra-penal. Astfel, teoria deosebirii cantitative avansează ca unic criteriu de delimitare gradul de pericol social al conduitei umane ce încalcă preceptul unei norme juridice. Faptele penale prezintă un grad de pericol social mai ridicat decât faptele prin care se încalcă o normă extra-penală, produc o tulburare mai gravă, mai însemnată ordinii sociale. Potrivit teoriei deosebirii calitative, distincţia dintre ilicitul penal şi cel extra-penal tre-buie realizată plecând de la elemente mult mai importante decât gravitatea faptei. Însă teoriile calitative sunt scindate în funcţie de elementul pe care adepţii îl propun pentru realizarea distincţiei. Astfel au fost propuse criterii subiective de delimitare, între care cel mai uzitat este cel al intenţiei frauduloase, văzută ca atitudine agresivă, voinţă şi conştiinţă de a face rău. Alte criterii propuse în cadrul teoriilor deosebirii calitative sunt cele obiective. Astfel, este propusă delimitarea ilicitului penal de cel extra-penal în funcţie de natura dreptului lezat, coloritul moral al faptului ilicit, rezonanţa socială a faptului sau personalitatea făptuitorului. Potrivit adepţilor acestor criterii, ilicitul penal nesocoteşte un drept, pe când cel extra-penal nesocoteşte o îndatorire, cel penal înfrânge o comandă, pe când cel extra-penal înfrânge o obligaţie, cel penal încalcă drepturile obiective, pe când cel extra-penal încalcă drepturile subiective etc. Sau, plecând de la criteriul coloritului moral al faptului ilicit, ilicitul penal loveşte în sentimentul de pietate sau milă, jigneş- te conştiinţa morală a colectivităţii, nesocoteşte sentimentele morale ale colectivităţii, izvorăşte din motive egoiste sau nesocoteşte sentimentul de solidaritate socială. Potrivit unor alte criterii obiective, ilicitul penal provoacă o reacţie socială de tipul alarmării societăţii în genere, iar nu a unor persoane individuale, produce un rău public şi social, produce dezordine socială sau pune în lumină personalitatea periculoasă, înclinaţiile distructive şi antisociale ale celor ce săvârşesc astfel de fapte.

În ciuda multitudinii criteriilor propuse de doctrină în vederea deosebirii eficiente a ilicitului penal de celelalte forme de ilicit juridic, criteriul formal, al naturii sancţiunii aplicabile, apare ca fiind cel mai simplu şi mai facil de utilizat. Astfel, se consideră ilicit penal orice fapt pentru care normele juridice prevăd o pedeapsă, spre deosebire de ilicitul extra-penal, sancţionat doar cu o sancţiune pur reparatorie.

(...)

EXTRAS:

Capitolul I. Noţiuni introductive privind răspunderea penală a persoanei juridice

Secţiunea 1. Noţiunea răspunderii penale a persoanei juridice

1. Pentru o lungă perioadă, dreptul penal şi dreptul procedural penal din Europa continentală şi cel aparţinând sistemului common law păreau a fi, în opinia doctrinei, ireconciliabile. Însă în ultimele două decenii s-a produs o convergenţă semnificativă, care a redus prăpastia dintre cele două sisteme, chestiunea răspunderii penale a persoanei juridice fiind elementul care a constituit liantul acestei apropieri. Atât din punct de vedere calitativ, cât şi din punct de vedere cantitativ, infracţionalitatea persoanei juridice acoperă aria cea mai semnificativă a infracţionalităţii în cadrul societăţii, constituind, în opinia unui autor, drept cel mai important subiect dezbătut în dreptul penal la momentul actual.

Implicarea extraordinară a persoanelor juridice în toate domeniile vieţii sociale este redată plastic de un alt autor: „companiile ne pun la dispoziţie hrana pe care o mâncăm, apa pe care o bem, ne satisfac necesităţile şi dorinţa de lux de zi cu zi. (...) nu statul este cel care ne oferă toate aceste lucruri, ci companiile. Astfel de companii generează bunăstarea economiei în general şi a ac- ţionarilor în special, oferind locuri de muncă pentru majoritatea populaţiei. Ca urmare a restructurării revoluţionare a economiei şi a politicii instituţionale a statului, este inevitabil ca puterea şi influenţa acestor companii să crească, iar nu să se diminueze în viitorul apropiat”.

O asemenea putere nu poate atrage după sine decât o răspundere echivalentă. La fel ca şi persoanele fizice, persoanelejuridice au datoria de a nu produce prejudicii altora în societate – neminem laedere – , iar dacă acest lucru se întâmplă totuşi, ele sunt ţinute să răspundă, indiferent de natura normei juridice încălcate.

2. Răspunderea penală a persoanei juridice a devenit una dintre cele mai dezbătute tematici ale secolului al XX-lea şi începutului de secol al XXI-lea. Această dezbatere a devenit cu adevărat semnificativă după anii ’90, când atât Statele Unite ale Americii, cât şi Europa s-au confruntat cu un număr alarmant de infracţiuni comise prin intermediul persoanelor juridice – infracţiuni de mediu, antitrust, fraudă, din domeniul farmaceutic, al dreptului muncii, infracţiuni de corupţie, economice şi fiscale. Unele corporaţii – Dynergy, Adelphia Communications, WorldCom, HealthSouth, Parmalat sau Royal Ahold au „preferat” domeniul falsificării documentelor financiare. Altele, printre care Royal Caribbean, Olympic Pipeline, Exxon, Pfizer, Bayer, Shering-Plough Corporation, au încălcat norme de dreptul mediului şi cele privind asigurarea să- nătăţii populaţiei. McWane Inc., una dintre cele mai mari companii producătoare de ţevi din lume, deţine „recordul” în producerea de decese ca urmare a nerespectării diferitelor aspecte ale legisla- ţiei. Consecinţele proliferării fenomenului infracţional corporativ constau în mari pierderi de natură economică, precum şi de vieţi omeneşti. În afara acestora, efectele pe termen lung constând în afectarea mediului înconjurător, a sănătăţii oamenilor, pe care poate, la momentul de faţă, nu le sesizăm încă, nu ar trebui să fie subestimate.

Drept procesual penal. Partea generala, se diferențiază prin structurarea concisă a teoriei și exemplificarea, cu practică judiciară din domeniu, a ideilor teoretice expuse. De asemenea, seturile de intrebari recapitulative, tip grila si sinteza, de la sfarsitul fiecarui titlu contribuie la evaluarea proprie a cititorului la nivelul de exigente cerut la examenele de profil, și permit formarea abilitatilor necesare in vederea rezolvarii testelor de admitere in posturi/functii de profil.

Lucrarea reprezinta o analiza structurata si sistematizata a principalelor institutii de drept procesual penal, asa cum sunt ele reglementate în Codul de procedură penală, fiind avuta in vedere si tematica solicitata la examenele de licenta, admitere in magistratura sau avocatura, de promovare in functii de executie a magistratilor, sau la examenul de capacitate al magistratilor stagiari, respectiv de definitivat al avocatilor stagiari.

Capitolul II.

 Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal

Art. 10. Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată. (1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în miş- care, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:

a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală;

b 1 ) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;

c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat;

d) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii;

e) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;

f) lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;

g)[1] a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor;

h)[2] a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s­au împăcat ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii, în cazul infracţiunilor pen­ tru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală;

i) s­a dispus înlocuirea răspunderii penale;

i 1 ) [3] există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

j) există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s­ar da o altă încadrare juridică. [1]

____________

Lit. g) de la alin. (1) al art. 10 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. I pct. 1 din Legea nr. 356/2006. [2]

Lit. h) de la alin. (1) al art. 10 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. XVIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010. [3]

Lit. i1 ) de la alin. (1) al art. 10 a fost introdusă prin art. I pct. 6 din Legea nr. 281/2003. Art. 9-10

(2) În cazul prevăzut la lit. f), acţiunea penală poate fi pusă în mişcare ulterior în condiţii legale.

Notă. 1. Cu privire la lit. b1 ) de la alin. (1) al art. 10, a se vedea şi art. 181 – „Faptă care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni” din Codul penal.

2. Cu privire la lit. e) de la alin. (1) al art. 10, a se vedea Capitolul V – „Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei” (art. 44­51) din Titlul II al Părţii generale din Codul penal.

3. Cu privire la lit. f)­h) de la alin. (1) al art. 10, a se vedea Titlul VII – „Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării” al Părţii generale din Codul penal.

4. Cu privire la lit. i) de la alin. (1) al art. 10, a se vedea Titlul IV – „Înlocuirea răspunderii penale” al Părţii generale din Codul penal.

5. Cu privire la lit. j) de la alin. (1) al art. 10, a se vedea şi:

√ art. 4 – „Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori” din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului;

√ art. 50 – „Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune” din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Recurs în interesul legii. Prin Decizia nr. 12/2008 (M. Of. nr. 866 din 22 decembrie 2008), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la consecinţele modificării (în sensul majorării) preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, în cazul infracţiunilor ce aduc atingere fondului forestier, şi a stabilit că:

„Modificarea, în sensul majorării preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, intervenită ulterior comiterii faptei, conduce, în cazul infrac- ţiunilor ce aduc atingere fondului forestier, la lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală”.

Sinteze si grile | Procedura penala. Partea generala. Partea speciala. Editia a III-a | Autor: Udroiu Mihail reprezinta o lucrare conceputa in special pentru examenele la materia drept procesual penal, atat pe ramura generala, cat si pe partea speciala.

Urmărind perfecţionarea continuă a conţinutului şi conceptului acestei cărţi, ediţia a 3-a a Sintezelor de procedură penală reuneşte experienţa ediţiilor anterioare, păstrând tradiţia lor şi adăugând un plus de rigoare şi fineţe, care o transformă într-una dintre cele mai performante şi apreciate cărţi de procedură penală în acest moment.

Această carte nu conţine doar informaţii complete pe fiecare temă de procedură penală, dar şi acele detalii care fac diferenţa în susţinerea oricărui examen, fie de licenţă, de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, în magistratură sau avocatură, de promovare în funcţii de execuţie a magistraţilor, de capacitate al magistraţilor stagiari, respectiv definitivat al avocaţilor stagiari.

Autorul, membru a numeroase comisii de elaborare a subiectelor la examenele de admitere în magistratură sau promovare în funcţii de execuţie a magistraţilor, a gândit un format mult mai util şi prietenos pentru cei care aleg să înveţe după această carte.

Prezenta ediţie aduce multe elemente noi, unele de mare complexitate, dar fără a pierde din simplitatea şi conciziunea stilului:

1. comentarii suplimentare cu privire la instituţiile de drept procesual penal abordate;

2. soluţii jurisprudenţiale noi ale instanţei supreme şi ale altor instanţe naţionale, multe dintre acestea din urmă nepublicate, riguros selecţionate şi inserate; fiecare speţă este exemplul ce clarifică şi punctează comentariul exact acolo unde trebuie;

3. în premieră, jurisprudenţă relevantă cu privire la instituţiile introduse în Codul de procedură penală prin Legea nr. 202/2010, în special în materia judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei;

4. pentru prima dată este prezentată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României, în scopul relevării deficienţelor sistemului de justiţie penală din perspectiva instanţei de la Strasbourg;

5. actualizarea cărţii prin raportare la cea mai recentă legislaţie în vigoare, inclusiv modificările şi completările aduse Codului de procedură penală prin O.U.G. nr. 121/2001, Legea nr. 28/2012 şi Legea nr. 2/2013, cuprinzând şi explicaţii ale noilor instituţii;

6. teste grilă noi.

Toate aceste elemente recomandă această ediţie drept cea mai bună şi complexă ediţie a Sintezelor de procedură penală de la apariţia acestora în urmă cu mai bine de doi ani.

EXTRAS din CODUL PENAL:

Titlul II. Infracţiunea

Capitolul I. Dispoziţii generale

Art. 17. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.

(1) Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.

(2) Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Art. 18. Pericolul social al faptei. Faptă care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.

Art. 18 [1] . Faptă care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni.

(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

(2) [1] La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împre - jurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului, dacă este cunoscut.

(3) În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanţa poate aplica una dintre sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute la art. 91.

Recurs în interesul legii. Prin Decizia nr. XXXV/2006 (M. Of. nr. 368 din 30 mai 2007), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la aplicarea sancţiunilor cu caracter administrativ faptelor concurente în cazul când sunt incidente dispoziţiile art. 18 1 din Codul penal şi a stabilit că:

„În cazul săvârşirii de către aceeaşi persoană a unor fapte concurente care, în accepţiunea textului de lege menţionat, nu prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni, se va aplica o singură sancţiune cu caracter administrativ, conform dispoziţiilor art. 91 din Codul penal”.

Codul penal si codul de procedura penala (actualizat la 20.03.2013)

Cu ultimele modificari aduse prin Legea nr. 2/2013, M.Of. nr. 89 din 12.02.2013 Coordonată de prof. univ. dr. Valerian Cioclei, această ediţie a lucrării Codul penal şi Codul de procedură penală aduce în atenţia celor interesaţi nu numai textul actualizat al Codului penal şi, respectiv, al Codului de procedură penală, ci şi recursurile în interesul legii admise, pentru a se asigura o completă cunoaştere şi înţelegere a dispoziţiilor legale din textul celor două Coduri. Acestea sunt situate, în rezumat, direct sub articolul din Cod la care se referă.

Se mai regasesc si alte informaţii utile, ca de exemplu: notele de subsol cu trimitere la ultima modificare a articolului avut în vedere, index, istoric etc.

Extras:

(...)

Procesul penal este o activitate reglementata de lege; aceasta înscriere între coordonatele stricte ale legii s-a materializat în timp în adagiul „nullum judicium sine lege”. Desi reglementarea de catre lege nu caracterizeaza numai procesul penal, apreciem totusi ca, în mod special, se cuvine subliniat acest lucru în cazul acestei activiti sociale. O asemenea mentiune îsi gaseste justificarea în faptul ca, mai mult decât orice alt sector al activitii judiciare, legiuitorul, prin reglementarea pe care o face procesului penal, precizeaza pâna în cele mai mici amnunte cum sa se procedeze în rezolvarea cauzelor penale.

De asemenea, trebuie aratat ca stricta legalitate a procesului penal se impune si datorita unor instituii procesuale cu caracter de constrângere (masurile de prevenie, masurile asiguratorii), care, în cazul folosirii lor în afara legii, pot aduce vatamari drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanei.

În cazul procesului penal, drepturile partilor sunt însoite de o suita de garantii, iar eficienta exercitarii drepturilor prevazute de lege este strâns legata de realizarea tuturor activitatilor procesuale în conformitate cu legea.

În cazul încalcarii legalitatii în procesul penal, pot fi aplicate sanctiuni de ordin administrativ, civil sau penal subiectilor procesuali care au realizat activitatea procesuala fara respectarea legii. În acelsai timp, actele procesuale si procedurale neconforme cu legea sunt invalidate prin sanctiuni procedurale.

(...)

EXTRAS:

Art. 1. scopul procesului penal.

(1) Procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

(2) Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.

Art. 2. Legalitatea şi oficialitatea procesului penal.

(1) Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.

(2) Actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.

Notă. A se vedea şi art. 124 – „Înfăptuirea justiţiei” şi art. 126 – „Instanţele judecătoreşti” din Constituţie.

EXTRAS:

Procesul penal. În vederea apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor împotriva faptelor care le-ar aduce atingere, legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni şi sancţiunile penale care se pot aplica celor care le săvârşesc. Aplicarea pedepselor şi a altor măsuri prevăzute de legea penală constituie sarcina autorităţilor pe care societatea le-a împuternicit în acest scop, iar activitatea prin care se realizează tragerea la răspundere penală a infractorilor trebuie să se desfăşoare organizat, în conformitate cu anumite reguli, care să satisfacă cerinţele a două interese majore: pe de o parte, interesul societăţii, care impune o activitate de natură a realiza descoperirea rapidă a infracţiunilor şi identificarea imediată a infractorilor, dovedirea completă şi obiectivă a vinovăţiei acestora, precum şi aplicarea unor sancţiuni penale corespunzătoare, care să constituie mijloace eficiente de combatere şi prevenire a fenomenului infracţional; pe de altă parte, interesul individual, care impune ca activitatea să fie strict reglementată de lege şi să se desfăşoare numai în conformitate cu aceasta, fiind interzise abuzurile şi nedreptăţile, ceea ce implică acordarea de mijloace juridice eficiente cetăţenilor pentru a se apăra împotriva unei învinuiri neîntemeiate sau mai grave decât cea reală, precum şi instituirea de puternice garanţii pentru deplina realizare a dreptului la apărare. Activitatea prin care se asigură aplicarea legii penale celor care au săvârşit infracţiuni poartă denumirea de proces penal[1], fiind obiectul de reglementare a unui ansamblu de norme juridice denumit Drept procesual penal.

(...)

Actualizata la data de: 20 Mai 2013

Coordonatorul acestei a 7-a editii este prof. univ. dr. Valerian Cioclei, care aduce în atenţia celor interesaţi nu numai textul Codului, cu ultimele modificări şi completări, ci şi recursurile în interesul legii admise, introduse direct sub articolul din Cod la care se referă, pentru a se asigura o completă cunoaştere şi înţelegere a dispoziţiilor legale respective.

Totodata, cititorul mai poate găsi în cuprinsul culegerii şi alte informaţii utile, cum ar fi note de subsol cu trimitere la ultima modificare a articolului avut în vedere, index, un scurt istoric etc.; lucrarea mai conţine şi trei importante legi conexe: Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor şi Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor.

EXTRAS:

(...)

22. Chestiunea calităţii de organe de poliţie judiciară a persoanelor care au efectuat urmărirea penală este, în principiu, circumscrisă dispoziţiilor art. 197 alin. (2) CPP, vizând competenţa organelor de urmărire penală.

În acest context, practica judiciară a stabilit, spre exemplu, că nepublicarea în Monitorul Oficial a ordinelor ministrului de interne prin care persoanele la care fac referire au fost desemnate ca lucrători de poliţie judiciară nu afectează calitatea acestora şi nici competenţa de a efectua actele de urmărire penală, întrucât în art. 11 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 24/2000[2] sunt menţionate actele care nu sunt supuse publicării în Monitorul Oficial, făcându-se referire expresă şi la „actele normative clasificate, potrivit legii, precum şi cele cu caracter individual, emise de autorităţile administrative autonome şi de organele administraţiei publice centrale de specialitate”. Potrivit legii contenciosului administrativ, Ordinul M.A.I. de numire în cadrul Poliţiei Judiciare este un act administrativ individual, care, spre deosebire de cel normativ, pentru a cărui valabilitate trebuie publicat în Monitorul Oficial, îşi produce efectele juridice din momentul comunicării persoanei fizice prevăzute în act.

(...)

EXTRAS:

(...)

Art. 5. (1) Cauzele aflate în cursul urmăririi penale la data intrării în vigoare a legii noi rămân în competenţa organelor de urmărire penală legal sesizate, urmând a fi soluţionate potrivit acesteia, cu excepţia cauzelor de competenţa parchetelor militare şi a secţiilor militare din cadrul parchetelor competente.

(2) Sesizarea instanţei în cauzele prevăzute la alin. (1) se va face potri­ vit normelor de competenţă din legea nouă.

(3) La judecarea cauzelor şi la soluţionarea propunerilor, contestaţii­ lor, plângerilor sau a oricăror alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie potrivit legii vechi, precum şi a celor care au rămas în competenţa acesteia în condiţiile alin. (1), participă procurori din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Art. 6. (1) Cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă la data intrării în vigoare a legii noi în care nu s­a început cercetarea judecătoreas­ că se soluţionează de către instanţa competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi lege.

(2) În situaţia prevăzută la alin. (1), instanţa pe rolul căreia se află cau­ za o trimite judecătorului de cameră preliminară, pentru a proceda potrivit art. 342­348 din Codul de procedură penală, ori, după caz, o declină în favoarea instanţei competente.

(...)

Sumar

- Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

- Legea nr. 255/2013 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (extrase)

- Legea nr. 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune

- Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal

- Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal

EXTRAS:

(...)

Art. 8. Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal. Organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.

Reglementarea anterioară C. proc. pen. 1968: art. 1 alin. (1): „Scopul procesului penal. (1) Procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Legislaţie conexă:

► art. 6 parag. I teza I CEDO;

► art. 47 teza a II-a prima parte CDFUE.

(...)