Infractiuni prevazute in legi speciale | Comentarii si explicatii. Editia 2013 | Coordonator: M.A. Hotca

"Dovezile sunt antidotul marturiilor mincinoase" spunea Francis Bacon, inca de la inceputul secolului al XVII-lea. Acest adevar ce razbate peste timp ar putea deveni deviza oricarui organ de cercetare penala, ca reprezentant al societatii care l-a investit si care i-a transferat autoritatea sa morala.

Este in afara oricaror discutii faptul ca nobila misiune de aparare a ordinii si linistii publice, vietii, integritatii corporale si sanatatii persoanelor, avutului public si privat solicita, din partea organelor de ancheta penala, o preocupare continua pentru perfectionarea pregatirii de specialitate. Spre deosebire de alte profesii, "meseria" de anchetator capata in zilele noastre valente superioare. Ca o conditie de sine qua non a inaltului profesionalism, cultul pentru adevar trebuie sa se manifeste in stricta concordanta cu litera si spiritul legii, intr-un climat care sa asigure si sa garanteze libertatile si drepturile cetatenesti.

"Persoanele raspunzatoare de aplicarea legii trebuie sa se achite permanent de datoria pe care le-o impune legea, servind colectivitatea si protejand orice persoana impotriva actelor ilegale, conform inaltului grad de responsabilitate pe care il cere profesia lor".

Marea majoritate a faptelor de natura penala sunt constatate de catre organele de politie din compartimentele judiciar, combaterea crimei organizate, combaterea criminalitatii economico-financiare, paza si ordine publica, politie rutiera s.a. Acestea sunt chemate sa desfasoare activitatile de urmarire penala de prima urgenta: cercetarea la fata locului, constatarea infractiunii flagrante, ascultarea partii vatamate, dispunerea unor constatari tehnico-stiintifice si medico-legale, identificarea si ascultarea martorilor, efectuarea perchezitiei, identificarea, urmarirea si prinderea faptuitorilor etc. Acestora li se adauga si alte activitati specifice pentru probarea activitatii infractionale si dovedirea vinovatiei. Prin urmare, activitatile specifice anchetei penale nu sunt atributul exclusiv al compartimentelor de cercetare penala, deoarece la aflarea adevarului si justa solutionare a cauzelor aflate in instrumentare concura, deopotriva, si celelalte formatiuni, in raport cu specificul si atributiile ce le sunt conferite prin lege.

În ultimul deceniu, traficul de fiinţe umane a devenit o problemă majoră atât la nivel naţional cât şi internaţional, problemă ce se agravează constant. Fenomenul nu este episodic, implicând un număr redus de persoane, ci are profunde implicaţii de ordin social şi economic şi afectează numeroase persoane şi ţări.

Ţările din regiunea central şi sud-est europeană reprezintă atât ţări sursă cât şi ţări de tranzit pentru traficul de fiinţe umane. Într-o perioadă relativ scurtă, după 1990, această regiune a ajuns să rivalizeze cu regiunile tradiţionale cum ar fi America Latină, Asia de sud-est sau Africa, constituind una din cele mai importante surse de femei şi tineri traficaţi pentru exploatare sexuală sau muncă forţată din Europa occidentală.

Formularea unor politici coerente pentru prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane întâmpină o serie de dificultăţi rezultate, în primul rând, din necunoaşterea dimensiunilor reale ale fenomenului. Aceasta se datorează mobilităţii foarte mari, intensei circulaţii peste frontiere a persoanelor şi bunurilor. De asemenea, obscuritatea fenomenului este asigurată şi de menţinerea manifestărilor sale în contextul unor activităţi aparent legale.

Statisticile existente, oferite de poliţiile naţionale sau de Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, sunt lacunare şi relevă doar o faţetă a fenomenului, cea referitoare la persoanele învinuite sau cele returnate în ţările de origine. Ţările din regiunea sud-est europeană fac eforturi de îmbunătăţire a sistemelor de strângere a datelor, acest lucru fiind necesar unei mai bune fundamentări a politicilor anti-trafic şi unei abordări corespunzătoare a cauzelor socio-economice ale fenomenului.

Ne aflăm în prezenţa unei lucrări de strictă actualitate care dezbate aspecte legate de infracţiunile din domeniul financiar bancar. Dacă lucrarea este subsumată cercetării din perspectiva ştiinţei criminalistice a acestui fenomen, lucrarea reuşeşte să îmbine un studiu comparat bazat pe diverse domenii ale ştiinţei dreptului, cum ar fi dreptul penal, dreptul financiar ori dreptul bancar.

Abordând în primul capitol criminalitatea organizată ca izvor principal al obţinerii banilor murdari, autorul semnalează faptul că “fenomenul infracţional prezintă o structură deosebit de complexă în funcţia de dezvoltare economică, politică şi socială pe care societatea umană o cunoaşte la un moment dat al evoluţiei sale.”

Autorul semnalează caracterul transnaţional al criminaltăţii organizate citând, atât din doctrina de specialitate, cât şi din estimările instituţiilor financiare internaţionale, aspecte relevante cu privire la acest fenomen. Dacă noţiunea de “criminalitate organizată” a fost folosită pentru prima dată în Italia la jumătatea anilor ’70, studiile de criminologie efectuate în diverse ţări au reliefat elemente definitorii şi caracteristici care au reuşit să creeze imaginea concretă a acestui fenomen. Dacă ne gândim că estimările Fondului Monetar Internaţional au evidenţiat “intrări” anuale ale organizaţiilor criminale la 500 miliarde USD, se poate sesiza amploarea acestui fenomen, care este demonstrat de autorul lucrării prin tipurile şi structurile de organizaţii criminale, cum ar fi Mafia Italiană, care este o organizaţie secretă instituită încă de la 1282 şi care, prin mărirea numărului de membri şi sporirea mijloacelor financiare, cât şi prin extinderea zonei de influenţă în mediul urban, a obţinut supremaţia şi controlul formelor cele mai periculoase ale criminalităţii, depăşind de mult graniţele regionale tradiţionale. Organizaţii de tipul Cosa Nostra, Camorra, ‘Ndrangheta în Italia ori Cosa Nostra din America, cartelurile columbiene, mafia rusă, mafia chineză, mafia japoneză ori alte grupări criminale asiatice şi‑au demontrat caracterul periculos în multe zone din lume, neocolind nici România prin sfera criminalităţii organizate. Aceasta a devenit un teritoriu preferat pentru transmiterea drogurilor din Orient sau America Latină către ţările din Europa de Vest, dar şi contrafacerea, promovarea şi plasarea în circulaţia bănească autohtonă de valute liber convertibile, realizându‑se astfel o participare deloc neglijabilă la o diviziune internaţională a activităţii criminale.

Lucrarea Dictionar de droguri. Editia a II-a prezinta caracter enciclopedic, adresandu-se publicului larg, dar si acelui segment de profesionisti care, în virtutea responsabilitatilor profesionale (pedagogi, medici, juristi, lucratori sociali, politisti), se vor pleca asupra lui in scopul insusirii terminologiei corecte.

Dictionarul cuprinde si notiuni de data recenta privind eforturile desfasurate de autoritatile competente romanesti de a preveni si combate fenomenul creat de droguri si care au la baza noile conventii internationale la care tara noastra este parte.