Judecata penala in prima instanta. Aspecte teoretice si Jurisprudenta in materie (Carte de: Theodor Mrejeru, Bogdan Mrejeru)

Cea mai însemnată activitate a organelor judiciare şi a părţilor este consacrată administrării tuturor probelor necesare şi aprecierii lor complete şi juste, în vederea cunoaşterii faptelor, a modului lor real în care sunt expuse. Aceeaşi importanţă este acordată probelor şi mijloacelor de probă de cercetarea ştiinţifică, care consacră problemelor probaţiunii numeroase studii de drept procesual penal, de psihologie judiciară, medicină legală.

Sistemul probator, ca ansamblu de norme juridice care reglementează probele şi mijloacele de probă, are o influenţă hotărâtoare în înfăptuirea justiţiei penale.

Fiind un mijloc de cunoaştere a faptelor ce s-au petrecut în realitatea obiectivă, probele dau posibilitatea cunoaşterii fenomenelor din natură şi societate, în raport de nivelul cunoştinţelor şi de interesul manifestat pentru aflarea adevărului.

Materia probelor şi mijloacelor de probă formează un capitol de mare importanţă, încât fără cunoaşterea soluţiilor privind probele şi mijloacele de probă nu este de conceput realizarea funcţiilor şi finalităţilor procesului penal.

Într-adevăr, de modul de abordare a aspectelor legate de probe şi mijloacele de probă (şi, desigur, şi a procedeelor probatorii) depinde un proces echitabil care este de esenţa justiţiei într-o societate civilizată, în orice stat de drept. 

La elaborarea tratatului au fost avute în vedere numeroase surse doctrinare şi legislative. Din perspectivă legislativă, subliniem faptul că tratatul cuprinde şi modificările Codului de procedură penală prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor. Totodată, sun prezentate şi numeroase hotărâri din practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi unele elemente dinpractica judiciară internă.

Tratatul de faţă se adresează, în aceeaşi măsură, atât teoreticienilor, cât şi practicienilor dreptului, el fiind, totodată, deosebit de util masteranzilor şi doctoranzilor, dar şi studenţilor la drept care doresc să aprofundeze cunoştinţele în materie dreptului procesual penal român. 

Apărarea diferitelor valori sociale se realizează printr-o diversitate de forme şi mijloace. Titularii diferitelor valori sociale ocrotite de legea penală au dreptul să pretindă respectarea acestor valori de către ceilalţi membri ai colectivităţii, iar în caz de violare a acestora să recurgă la organele competente pentru restabilirea ordinii de drept încălcate.

Încălcarea oricărei dispoziţii incriminatoare din legea penală face să se nască un conflict, un raport juridic de drept penal, în baza căruia titularul dreptului încălcat va beneficia de protecţia legii penale. 

Prin competenţa penală se înţelege capacitatea obiectivă pe care o are fiecare organ să concureze la realizarea justiţiei represive, de a îndeplini anumite acte procedurale.

Cu alte cuvinte, a stabili competenţa unei instanţe în materie penală, înseamnă a determina care sunt cauzele pe care ea le poate judeca.

Reabilitarea constituie mijlocul legal prin care se înlătură pentru viitor toate incapacităţile şi interdicţiile ce decurg dintr-o hotărâre de condamnare şi asigură reintegrarea socială completă a unui condamnat, pri repunerea lui în situaţia anterioară condamnării.

În studiul propus sunt analizate din punct de vedere teoretic şi jurisprudenţial condiţiile în care intervine reablitarea de drept şi reabilitarea judecătorească în dreptul român, potrivit legislaţiei în vigoare (Codul penal şi Codul de procedură penală). 

Tratat de procedura penala. Partea generala. Volumul II | Autor: Mateut Gheorghita este o lucrare ampla ce vine in completarea primului volum aparut pe piata acum 5 ani, in anul 2007, răstimp în care, chiar dacă legislaţia internă nu a acumulat modificări semnificative în plan organic, publicul a acumulat totuşi multiple aşteptări de la scena justiţiei penale, iar jurisdicţiile române au încercat să furnizeze un act creator de compoziţie, generând jurisprudenţă într-un spirit cât mai apropiat de valorile europene.

Deşi în acest interval au apărut Codurile penal (Legea nr. 286/2009) şi de procedură penală (Legea nr. 135/2010), amânarea intrării lor în vigoare a reprezentat o provocare inclusiv pentru teoreticienii care au stat în cumpănă între a-şi optimiza lucrările deja scrise ori a aştepta activarea normei penale şi procesuale pentru a putea elabora noi lucrări de specialitate. În acest context al incertitudinii, lucrarea domnului profesor dr. Gheorghiţă Mateuţ reprezintă un reper de stabilitate şi continuitate, capitolelor acestui volum secund al Tratatului (cu referire la probe şi mijloace de probă, măsurile procesuale, actele de procedură comune) fiindu-le asigurată atât valoarea indubitabilă în contextul juridic actual, dar şi potenţialul de a-şi păstra valabilitatea în contextul legislativ ce se prefigurează pentru viitor, întrucât întregul volum urmăreşte busola unor elemente imuabile, dintre care amintim: Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care, din 1950 până în zilele noastre, reprezintă conturul fluid în interiorul căruia se exersează şi se maturizează gândirea juridică internă; jurisprudenţa la zi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care va continua să ghideze şi să aibă autoritate de lucru interpretat inclusiv pentru viitoarea jurisprudenţă internă; arhitectura procesului penal român a cărui natură mixtă (de inspiraţie inchizitorială şi acuzatorială) va rămâne neatinsă de viitorul context legislativ, chiar dacă, în spirit evolutiv, i se vor adăuga, echilibra ori reactiva anumite elemente ori accente.

De asemenea, acest interval de 5 ani interpus între primul şi al doilea volum al Tratatului de procedură penală reprezintă pentru autor un exerciţiu asiduu de respectare a ancorei şi de definire a clarităţii într-o practică nu întotdeauna clară ori unitară a jurisdicţiilor interne, de promovare şi valorificare în practică a principiilor europene de justiţie penală, precum şi de reflectare ulterioară în teorii rezolutive originale a speţelor dificile şi complexe cu care s-a întâlnit în activitatea sa de practician de peste două decenii. Concomitent, cei 5 ani de germinaţie a volumului II al Tratatului au însemnat transformarea autorului dintr-o personalitate marcantă a lumii universitare şi ştiinţifice într-un personaj public, mediatizat prin prisma proceselor complexe şi de notorietate în care a fost implicat ca avocat.

Astfel, modalitatea unică şi inconfundabilă prin care domnul profesor dr. Gheorghiţă Mateuţ parcurge drumul de la normă la speţă, în cuprinsul celui de-al doilea volum al Tratatului, relevă importanţa agregării dintre teorie şi practică, reprezentând pentru cititori un exerciţiu de rafinament al gândirii juridice, de rigurozitate epistemologică, de plăcere a cunoaşterii, dar mai ales de curaj al descoperirilor subtile.

Lucrarea Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cautiune. Jurisprudenta comentata | Autor: Cotoi Florin este constituita dintr-o scurta prezentare teoretică, urmată de o sinteză de jurisprudenţă, cuprinzând în special hotărâri pronunţate de curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv deciziile prin care s-au soluţionat recursurile în interesul legii.

Pentru a evidenţia dificultăţile aplicării prevederilor art. 1601-16010 din Codul de procedură penală, lucrarea cuprinde şi hotărâri prin care aceeaşi problemă de drept a primit rezolvări diferite, de interes în aceste cazuri fiind considerentele ce au stat la baza soluţiilor respective.

Totodata, cartea include şi o prezentare a controlului judiciar, reglementat în noul Cod de procedură penală ca o măsură preventivă.

EXTRAS:

Capitolul I.

Societatea şi dreptul penal

Secţiunea 1. Societatea, ilicitul juridic şi ilicitul penal

1. În 1939, Vintilă Dongoroz sesiza esenţa vieţii sociale ca „viaţă de relaţiune”, cum o numea el. Orice societate cuprinde o serie de elemente, între care fiinţa umană este silită să acţioneze, să interacţioneze şi să relaţioneze respectând dezideratele vieţii sociale, dar răspunzând în acelaşi timp şi propriilor nevoi şi trebuinţe. Concilierea acestor două chestiuni reprezintă sâmburele bunei funcţionări a societăţii. Atunci când o conduită umană se încadrează în tiparul de comportament social-dezirabil, ea este calificată ca fiind convenabilă pentru societate şi grupul social. Ori de câte ori conduita umană depăşeşte, încalcă sau înfrânge acest tipar, ea va fi calificată drept neconvenabilă şi sancţionată ca atare.

În cadrul acestor mecanisme sociale complexe, rolul principal este deţinut de ordinea juridică sau Dreptul, definit succint ca fiind ansamblul regulilor de conduită impuse de puterea publică şi menite a asigura ordinea în societate. Dreptul nu poate exista decât în cadrul societăţii – ubi societas, ibi ius –, fiind forma cea mai expresivă, mai precisă şi mai sigură de disciplinare a ordinii sociale. Regulile de conduită socială reprezintă comenzi, ordine sau precepte prin care societatea ne cere să facem ceva (iussum), să nu facem ceva (vetitum) sau să facem ceva în anumite condiţii (permissum), precum şi consecinţa nerespectării preceptului, adică tipul de reacţiune socială care va interveni în vederea restabilirii ordinii sociale tulburate prin conduita neconvenabilă. Această consecinţă reprezintă sancţiunea regulii (sanctio).

În cadrul regulilor de conduită socială, normele juridice reprezintă o categorie distinctă, deosebită sub aspectul formei şi al gradului lor de eficienţă. Normele juridice sunt stabilite şi impuse de puterea publică, fiind explicite, obligatorii şi irefragabile pentru toţi membrii societăţii. Sub aspectul conţinutului substanţial, normele juridice sunt alcătuite din precept (praeceptum iuris), alcătuit din ipoteză şi dispoziţie, şi din sancţiune (sanctio iuris), care este determinată şi care poate consta în reparare, retribuţie sau prevenţie. Puterea publică este implicată în realizarea normelor juridice sub triplu aspect: edictarea normelor juridice se realizează de către puterea legiuitoare, aplicarea lor concretă se realizează de către puterea judecătorească, iar supravegherea respectării, precum şi executarea sancţiunilor se realizează de către puterea executivă.

2. Normele juridice, prin preceptul lor, limitează libertatea individuală de acţiune, stabilind o sferă a tolerabilităţii sociale a acţiunilor umane. Tot ceea ce preceptul regulilor de conduită nu opreşte şi tot ceea ce este conform cu acestea constituie sfera licitului, care ar cuprinde deci ansamblul acţiunilor umane permise sau tolerate de către societate. Tot ceea ce regulile de conduită interzic şi tot ceea ce este contrar preceptului acestora constituie sfera ilicitului. Acesta ar cuprinde deci ansamblul acţiunilor umane nepermise şi netolerate de către societate. În plus faţă de cele două categorii tranşante şi monocolore, doctrina vorbeşte şi despre două categorii intermediare – ilicitul tolerat şi ilicitul aparent. Prima sintagmă s-ar referi la faptele de pericol social redus, dar care, formal, constituie o încălcare a preceptului normei juridice, iar cea de-a doua la acele acţiuni sau inacţiuni care eludează conţinutul unor norme prohibitive sau onerative ori prin care se speculează anumite neconcordanţe legislative.

Prin conţinutul său, o regulă de conduită nu determină decât la modul abstract ceea ce este licit. În opinia lui V. Dongoroz, în regula de conduită nu găsim decât noţiunea sau conceptul ilicitului, adică ilicitul abstract sau obiectivitatea ideologică a faptului. Când regula de conduită a fost în mod efectiv încălcată, faptul sau activitatea prin care s-a înfrânt această regulă constituie ilicitul concret sau obiectivitatea reală a faptului.

Ilicitul reprezintă deci neconformitatea sau antijuridicitatea unei acţiuni (conduite) umane cu o regulă de conduită. Sub aspectul specificului normei juridice încălcate, ilicitul poate fi civil, administrativ, penal, fiscal etc. V. Dongoroz vorbeşte despre ilicit penal şi ilicit extra-penal, după cum consecinţa nerespectării unei reguli de drept constă într-o pedeapsă sau doar o sancţiune reparatorie.

Ilicitul penal reprezintă forma cea mai gravă a ilicitului juridic, întrucât produce cea mai însemnată tulburare a ordinii juridice. Spre deosebire de celelalte forme de ilicit juridic apreciate ca fiind mai puţin grave pentru buna desfăşurare a relaţiilor sociale, ilicitul penal este expres şi limitativ determinat de legiuitor şi implică o reacţie socială concertată, promptă şi aspră din partea organelor specializate ale statului. Această reacţie constă în aplicarea pedepsei, cea mai gravă sancţiune juridică existentă.

3. Delimitarea ilicitului penal de celelalte forme de ilicit juridic pe baza sancţiunii aplicabile – adică criteriul formal – a fost avansată de V. Dongoroz încă de la 1939. Acesta a venit cu propria-i viziune asupra criteriilor de delimitare a ilicitului penal de cel extra-penal, oferind o soluţie proprie acestei chestiuni, după ce a avansat mai multe critici cu privire la celelalte criterii de delimitare propuse de literatura de specialitate. Teoriile anterioare ce propuneau delimitarea ilicitului penal de cel extra-penal pot fi grupate în două mai categorii: teorii ce marşează pe deosebirile cantitative şi teorii ce pun accentul pe distincţiile de ordin calitativ între cele două forme de ilicit juridic, penal şi extra-penal. Astfel, teoria deosebirii cantitative avansează ca unic criteriu de delimitare gradul de pericol social al conduitei umane ce încalcă preceptul unei norme juridice. Faptele penale prezintă un grad de pericol social mai ridicat decât faptele prin care se încalcă o normă extra-penală, produc o tulburare mai gravă, mai însemnată ordinii sociale. Potrivit teoriei deosebirii calitative, distincţia dintre ilicitul penal şi cel extra-penal tre-buie realizată plecând de la elemente mult mai importante decât gravitatea faptei. Însă teoriile calitative sunt scindate în funcţie de elementul pe care adepţii îl propun pentru realizarea distincţiei. Astfel au fost propuse criterii subiective de delimitare, între care cel mai uzitat este cel al intenţiei frauduloase, văzută ca atitudine agresivă, voinţă şi conştiinţă de a face rău. Alte criterii propuse în cadrul teoriilor deosebirii calitative sunt cele obiective. Astfel, este propusă delimitarea ilicitului penal de cel extra-penal în funcţie de natura dreptului lezat, coloritul moral al faptului ilicit, rezonanţa socială a faptului sau personalitatea făptuitorului. Potrivit adepţilor acestor criterii, ilicitul penal nesocoteşte un drept, pe când cel extra-penal nesocoteşte o îndatorire, cel penal înfrânge o comandă, pe când cel extra-penal înfrânge o obligaţie, cel penal încalcă drepturile obiective, pe când cel extra-penal încalcă drepturile subiective etc. Sau, plecând de la criteriul coloritului moral al faptului ilicit, ilicitul penal loveşte în sentimentul de pietate sau milă, jigneş- te conştiinţa morală a colectivităţii, nesocoteşte sentimentele morale ale colectivităţii, izvorăşte din motive egoiste sau nesocoteşte sentimentul de solidaritate socială. Potrivit unor alte criterii obiective, ilicitul penal provoacă o reacţie socială de tipul alarmării societăţii în genere, iar nu a unor persoane individuale, produce un rău public şi social, produce dezordine socială sau pune în lumină personalitatea periculoasă, înclinaţiile distructive şi antisociale ale celor ce săvârşesc astfel de fapte.

În ciuda multitudinii criteriilor propuse de doctrină în vederea deosebirii eficiente a ilicitului penal de celelalte forme de ilicit juridic, criteriul formal, al naturii sancţiunii aplicabile, apare ca fiind cel mai simplu şi mai facil de utilizat. Astfel, se consideră ilicit penal orice fapt pentru care normele juridice prevăd o pedeapsă, spre deosebire de ilicitul extra-penal, sancţionat doar cu o sancţiune pur reparatorie.

(...)

EXTRAS:

Capitolul II.

 Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal

Art. 10. Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată. (1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în miş- care, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:

a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală;

b 1 ) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;

c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat;

d) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii;

e) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;

f) lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;

g)[1] a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor;

h)[2] a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s­au împăcat ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii, în cazul infracţiunilor pen­ tru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală;

i) s­a dispus înlocuirea răspunderii penale;

i 1 ) [3] există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

j) există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s­ar da o altă încadrare juridică. [1]

____________

Lit. g) de la alin. (1) al art. 10 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. I pct. 1 din Legea nr. 356/2006. [2]

Lit. h) de la alin. (1) al art. 10 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art. XVIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010. [3]

Lit. i1 ) de la alin. (1) al art. 10 a fost introdusă prin art. I pct. 6 din Legea nr. 281/2003. Art. 9-10

(2) În cazul prevăzut la lit. f), acţiunea penală poate fi pusă în mişcare ulterior în condiţii legale.

Notă. 1. Cu privire la lit. b1 ) de la alin. (1) al art. 10, a se vedea şi art. 181 – „Faptă care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni” din Codul penal.

2. Cu privire la lit. e) de la alin. (1) al art. 10, a se vedea Capitolul V – „Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei” (art. 44­51) din Titlul II al Părţii generale din Codul penal.

3. Cu privire la lit. f)­h) de la alin. (1) al art. 10, a se vedea Titlul VII – „Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării” al Părţii generale din Codul penal.

4. Cu privire la lit. i) de la alin. (1) al art. 10, a se vedea Titlul IV – „Înlocuirea răspunderii penale” al Părţii generale din Codul penal.

5. Cu privire la lit. j) de la alin. (1) al art. 10, a se vedea şi:

√ art. 4 – „Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori” din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului;

√ art. 50 – „Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune” din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Recurs în interesul legii. Prin Decizia nr. 12/2008 (M. Of. nr. 866 din 22 decembrie 2008), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la consecinţele modificării (în sensul majorării) preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, în cazul infracţiunilor ce aduc atingere fondului forestier, şi a stabilit că:

„Modificarea, în sensul majorării preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, intervenită ulterior comiterii faptei, conduce, în cazul infrac- ţiunilor ce aduc atingere fondului forestier, la lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală”.

Sinteze si grile | Procedura penala. Partea generala. Partea speciala. Editia a III-a | Autor: Udroiu Mihail reprezinta o lucrare conceputa in special pentru examenele la materia drept procesual penal, atat pe ramura generala, cat si pe partea speciala.

Urmărind perfecţionarea continuă a conţinutului şi conceptului acestei cărţi, ediţia a 3-a a Sintezelor de procedură penală reuneşte experienţa ediţiilor anterioare, păstrând tradiţia lor şi adăugând un plus de rigoare şi fineţe, care o transformă într-una dintre cele mai performante şi apreciate cărţi de procedură penală în acest moment.

Această carte nu conţine doar informaţii complete pe fiecare temă de procedură penală, dar şi acele detalii care fac diferenţa în susţinerea oricărui examen, fie de licenţă, de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, în magistratură sau avocatură, de promovare în funcţii de execuţie a magistraţilor, de capacitate al magistraţilor stagiari, respectiv definitivat al avocaţilor stagiari.

Autorul, membru a numeroase comisii de elaborare a subiectelor la examenele de admitere în magistratură sau promovare în funcţii de execuţie a magistraţilor, a gândit un format mult mai util şi prietenos pentru cei care aleg să înveţe după această carte.

Prezenta ediţie aduce multe elemente noi, unele de mare complexitate, dar fără a pierde din simplitatea şi conciziunea stilului:

1. comentarii suplimentare cu privire la instituţiile de drept procesual penal abordate;

2. soluţii jurisprudenţiale noi ale instanţei supreme şi ale altor instanţe naţionale, multe dintre acestea din urmă nepublicate, riguros selecţionate şi inserate; fiecare speţă este exemplul ce clarifică şi punctează comentariul exact acolo unde trebuie;

3. în premieră, jurisprudenţă relevantă cu privire la instituţiile introduse în Codul de procedură penală prin Legea nr. 202/2010, în special în materia judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei;

4. pentru prima dată este prezentată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României, în scopul relevării deficienţelor sistemului de justiţie penală din perspectiva instanţei de la Strasbourg;

5. actualizarea cărţii prin raportare la cea mai recentă legislaţie în vigoare, inclusiv modificările şi completările aduse Codului de procedură penală prin O.U.G. nr. 121/2001, Legea nr. 28/2012 şi Legea nr. 2/2013, cuprinzând şi explicaţii ale noilor instituţii;

6. teste grilă noi.

Toate aceste elemente recomandă această ediţie drept cea mai bună şi complexă ediţie a Sintezelor de procedură penală de la apariţia acestora în urmă cu mai bine de doi ani.

EXTRAS:

Procesul penal. În vederea apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor împotriva faptelor care le-ar aduce atingere, legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni şi sancţiunile penale care se pot aplica celor care le săvârşesc. Aplicarea pedepselor şi a altor măsuri prevăzute de legea penală constituie sarcina autorităţilor pe care societatea le-a împuternicit în acest scop, iar activitatea prin care se realizează tragerea la răspundere penală a infractorilor trebuie să se desfăşoare organizat, în conformitate cu anumite reguli, care să satisfacă cerinţele a două interese majore: pe de o parte, interesul societăţii, care impune o activitate de natură a realiza descoperirea rapidă a infracţiunilor şi identificarea imediată a infractorilor, dovedirea completă şi obiectivă a vinovăţiei acestora, precum şi aplicarea unor sancţiuni penale corespunzătoare, care să constituie mijloace eficiente de combatere şi prevenire a fenomenului infracţional; pe de altă parte, interesul individual, care impune ca activitatea să fie strict reglementată de lege şi să se desfăşoare numai în conformitate cu aceasta, fiind interzise abuzurile şi nedreptăţile, ceea ce implică acordarea de mijloace juridice eficiente cetăţenilor pentru a se apăra împotriva unei învinuiri neîntemeiate sau mai grave decât cea reală, precum şi instituirea de puternice garanţii pentru deplina realizare a dreptului la apărare. Activitatea prin care se asigură aplicarea legii penale celor care au săvârşit infracţiuni poartă denumirea de proces penal[1], fiind obiectul de reglementare a unui ansamblu de norme juridice denumit Drept procesual penal.

(...)

Actualizata la data de: 20 Mai 2013

Coordonatorul acestei a 7-a editii este prof. univ. dr. Valerian Cioclei, care aduce în atenţia celor interesaţi nu numai textul Codului, cu ultimele modificări şi completări, ci şi recursurile în interesul legii admise, introduse direct sub articolul din Cod la care se referă, pentru a se asigura o completă cunoaştere şi înţelegere a dispoziţiilor legale respective.

Totodata, cititorul mai poate găsi în cuprinsul culegerii şi alte informaţii utile, cum ar fi note de subsol cu trimitere la ultima modificare a articolului avut în vedere, index, un scurt istoric etc.; lucrarea mai conţine şi trei importante legi conexe: Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor şi Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor.

EXTRAS:

(...)

22. Chestiunea calităţii de organe de poliţie judiciară a persoanelor care au efectuat urmărirea penală este, în principiu, circumscrisă dispoziţiilor art. 197 alin. (2) CPP, vizând competenţa organelor de urmărire penală.

În acest context, practica judiciară a stabilit, spre exemplu, că nepublicarea în Monitorul Oficial a ordinelor ministrului de interne prin care persoanele la care fac referire au fost desemnate ca lucrători de poliţie judiciară nu afectează calitatea acestora şi nici competenţa de a efectua actele de urmărire penală, întrucât în art. 11 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 24/2000[2] sunt menţionate actele care nu sunt supuse publicării în Monitorul Oficial, făcându-se referire expresă şi la „actele normative clasificate, potrivit legii, precum şi cele cu caracter individual, emise de autorităţile administrative autonome şi de organele administraţiei publice centrale de specialitate”. Potrivit legii contenciosului administrativ, Ordinul M.A.I. de numire în cadrul Poliţiei Judiciare este un act administrativ individual, care, spre deosebire de cel normativ, pentru a cărui valabilitate trebuie publicat în Monitorul Oficial, îşi produce efectele juridice din momentul comunicării persoanei fizice prevăzute în act.

(...)

EXTRAS:

(...)

Art. 5. (1) Cauzele aflate în cursul urmăririi penale la data intrării în vigoare a legii noi rămân în competenţa organelor de urmărire penală legal sesizate, urmând a fi soluţionate potrivit acesteia, cu excepţia cauzelor de competenţa parchetelor militare şi a secţiilor militare din cadrul parchetelor competente.

(2) Sesizarea instanţei în cauzele prevăzute la alin. (1) se va face potri­ vit normelor de competenţă din legea nouă.

(3) La judecarea cauzelor şi la soluţionarea propunerilor, contestaţii­ lor, plângerilor sau a oricăror alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie potrivit legii vechi, precum şi a celor care au rămas în competenţa acesteia în condiţiile alin. (1), participă procurori din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Art. 6. (1) Cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă la data intrării în vigoare a legii noi în care nu s­a început cercetarea judecătoreas­ că se soluţionează de către instanţa competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi lege.

(2) În situaţia prevăzută la alin. (1), instanţa pe rolul căreia se află cau­ za o trimite judecătorului de cameră preliminară, pentru a proceda potrivit art. 342­348 din Codul de procedură penală, ori, după caz, o declină în favoarea instanţei competente.

(...)

Sumar

- Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

- Legea nr. 255/2013 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (extrase)

- Legea nr. 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune

- Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal

- Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal

Lucrarea contine textul noului Cod de procedura penala, actualizat cu modificarile si completarile aduse prin O.U.G. nr. 3/2014 pentru luarea unor masuri de implementare necesare aplicarii Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedura penala si pentru implementarea altor acte normative, insotit de trimiteri la dispozitiile privind situatiile tranzitorii ce rezulta din intrarea sa in vigoare, la vechile reglementari si la legislatia conexa.

Prezenta lucrare, consacrata problematicii obiectului si limitelor judecatii in prima instanta, investigheaza noile institutii de drept procesual penal dintr-o perspectiva moderna, prin abordarea unui stil clar, concis. In fata unei teme de interes deosebit, in fata unor noi reglementari, autoarea a reusit sa formuleze intrebari si, deopotriva, sa avanseze raspunsuri, sa sugereze solutii in privinta unor chestiuni controversate in doctrina, dar mai ales in plan jurisprudential. De remarcat sunt originalitatea continutului lucrarii, maniera in care sunt expuse si motivate opiniile, intr-un domeniu in care s-a manifestat diversitate doctrinara si practica judiciara neunitara. Complexitatea aspectelor analizate, caracterul profund al cercetarii configureaza valoarea deosebita a studiului, relevand, totodata, importanta acestuia pentru teoreticienii si practicienii din domeniul dreptului procesual penal. Observand contributiile personale ale autoarei, propunerile de lege ferenda formulate in materia judecatii in prima instanta, din perspectiva noului Cod de procedura penala, consider lucrarea pe cat de salutara, pe atat de necesara.

Prof. univ. dr. Ion Neagu

STOC EPUIZAT!

Noul Cod de procedura penala reprezinta instrumentul de reevaluare a conceptelor si a traditiei juridice. Dezbaterea juridica este, in consecinta, nu numai modalitatea prin care pot fi clarificate ideile, dar si prilejul de a analiza consecintele noilor reglementari asupra drepturilor si libertatilor garantate de Constitutie.

Codul de procedura penala intrat in vigoare in anul 2014 este rezultatul efortului doctrinei si jurisprudentei de a da societatii romane un nou sistem procesual. Filosofia Codului va fi discutata prin fiecare dintre cartile scrise cu privire la institutiile sale, iar solutiile practice vor urma solutiile juridice.

Prin institutia camerei preliminarii, legiuitorul a reglementat o procedura noua, o etapa prealabila judecatii. Functia judecatorului de camera preliminara ii determina competenta de a se pronunta cu privire la: verificarea legalitatii trimiterii in judecata dispuse de procuror, verificarea legalitatii administrarii probelor si a efectuarii actelor procesuale de catre organele de urmarire penala, solutionarea plangerilor impotriva solutiilor de neurmarire sau de netrimitere in judecata, solutionarea altor situatii expres prevazute de lege.

EXTRAS:

2. Fazele procesului penal român

2.1. Noţiunea de ,,fază procesuală”

Fazele procesului penal constituie diviziuni ale acestuia, care înglobează un complex de activităţi, desfăşurate în mod succesiv, progresiv şi coordonat, având un obiect propriu şi urmând să se finalizeze cu soluţii proprii5 . Noţiunea de fază procesuală nu se confundă cu cea de stadiu procesual.

În acest sens, stadiile procesuale reprezintă trepte diferite de desfăşurare a procesului penal, în cadrul etapelor distincte pe care acesta le parcurge. După cum, pe bună dreptate s-a arătat în literatura juridică, stadiile procesuale reprezintă subîmpărţiri ale etapelor de derulare a procesului penal care au o funcţie proprie, alcătuind, în cadrul activităţilor principale, un mănunchi unitar de activităţi (de exemplu, în judecata în căile de atac, etapă a fazei de judecată, pot fi utilizate succesiv mai multe căi de atac – apelul, recursul în casaţie, contestaţia în anulare, revizuirea – fiecare dintre acestea reprezentând un stadiu procesual).

Compartimentarea procesului penal în anumite faze procesuale se regăseşte în cadrul legislaţiilor moderne, istoria procesului penal consemnând, însă, şi construcţii procesuale în care nu este prezentă o astfel de structură. În acest sens, sistemul acuzatorial era caracterizat prin libertatea producerii (în sensul de administrare) probelor, oralitatea şi publicitatea judecăţii.

Iniţiativa procesului revenea acuzatorului (acesta fiind victima infracţiunii sau oricare altă persoană), căruia îi revenea obligaţia de a aduce probele, învinuitul având dreptul la contraprobe. Probele şi contraprobele erau discutate oral într-o procedură publică, instanţa de judecată având un rol pasiv, limitându-se la soluţionarea cauzei penale pe baza probelor prezentate. Acest sistem a funcţionat, în mai multe variante, în antichitate, precum şi în prima parte a Evului Mediu