Codul Muncii, actualizat 2009:

Legea privind contractul colectiv de muncă

Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010

Legea privind soluţionarea conflictelor de muncă

Legea sindicatelor

Legea patronatelor

Editura Nomina Lex

Extras:

Motivele existenţei managementului resurselor umane

Managementul resurselor umane nu trebuie să fie apanajul unui mic comitet de conducere, ci munca unei întregi echipe care se exercită într-un serviciu numit cel mai adesea serviciul resurselor umane. Acesta, pe lângă gestiunea administrativă a recrutărilor, a mobilităţii, a plăţii şi a formării, caută soluţii pentru o mai bună adecvare între nevoile şi resursele întreprinderii. Această nouă abordare a MRU se impune pe viitor întreprinderilor deoarece modalităţile de a munci s-au schimbat, şi managementul resurselor umane abordat din acest unghi ar putea să devină o sursă de valoare adăugată. Nu se vorbeşte astăzi de productivitatea formării salariaţilor? Or, până într-o perioadă recentă, formarea era considerată ca o obligaţie şi nu o investiţie cuantificabilă şi rentabilă

Ultimele modificări aduse Codului muncii prin Legea nr. 40/2011, la care se adaugă cele realizate prin celelalte acte normative ce aparţin legislaţiei muncii, ilustrează preocuparea constantă a legiuitorului de a actualiza acest domeniu prin raportare la noile cerinţe impuse de nevoile şi interesele celor implicaţi în procesul muncii şi, în acelaşi timp, de concepţiile şi strategiile legiuitorului.

Deşi se doreşte asigurarea flexibilităţii raporturilor juridice de muncă, pe fondul unui cadru legislativ clar şi previzibil, în spiritul dreptului european, observăm nemulţumirea angajatorilor în absorbirea îndatoririlor ce le revin şi reticenţa salariaţilor faţă de exigenţele impuse în îndeplinirea activităţilor lor, aspecte datorate îndeosebi nivelului economico-financiar al statului român.

Această a doua ediţie a lucrării prezintă instituţiile juridice ale contractului individual de muncă, organizate prin raportare la structura Codului muncii, respectând exigenţele unui curs universitar.

EXTRAS:

Capitolul I.

Încetarea de drept a contractului individual de muncă 1. Încetarea contractului individual de muncă pe durată de terminată. Expirarea termenului convenit. Obiectul pro baţiunii

C. muncii, art. 56 lit. j) [1] , art. 287 [2] „

Contractul individual de muncă pe durată determinată încetează de drept, la expirarea termenului convenit. „

Detaşarea nu este un caz de suspendare de drept a contractului individual de muncă, ci un caz de suspendare facultativă, la iniţiativa angajatorului, căruia nu i se poate cere să probeze faptul negativ al nesuspendării, ci rămâne în sarcina celui care-l invocă dovada faptului pozitiv, contrar celui negativ, afirmat de partea care se apără. „

Plasarea sarcinii probei la angajator are întocmai semnificaţia explicitată, respectiv obligaţia acestuia de a depune probele actelor şi faptelor pe care este ţinut de lege să le îndeplinească (cum ar fi, de exemplu, dovada că a efectuat cercetarea prealabilă în cazul aplicării unei sancţiuni disciplinare ori în apărare, după ce, în prealabil, salariatul va fi depus propriile dovezi în justificarea pretenţiilor, iar nu probe în contra oricăror susţineri, oricât de nedovedite, ale părţii adverse, transformând nevoile probaţiunii, în astfel de litigii, într-o probatio diabolica, în care angajatorul ar fi ţinut să probeze şi fapte negative, sub sancţiunea de a considera dovedite susţinerile contrare, chiar neprobate, ale celeilalte părţi).

(...)

STOC EPUIZAT!

EXTRAS:

(...)

3. Munca subordonată. Opusă muncii pentru sine ori celei independente este munca subordonată, adică cea prestată de o persoană fizică pentru un beneficiar persoană juridică sau fizică sub autoritatea acesteia din urmă.

Este cazul celei îndeplinite de salariaţi, ca urmare a încheierii contractului individual de muncă, de funcţionari publici, militari, magistraţi, demnitari, diplomaţi, personalul cultelor religioase etc.

Munca subordonată, la rândul său, prezintă caracteristici proprii ce o individualizează, faţă de munca autonomă sau independentă şi anume:

– angajatul (prestatorul) devine membru al unui colectiv (de angajaţi) din cadrul angajatorului;

– el se supune normelor de disciplină impuse de beneficiarul muncii şi desfăşoară activitatea sub supravegherea acestuia, în cadrul unui program de lucru;

– munca trebuie prestată personal (facendi necessitas);

– riscul activităţii îl suportă angajatorul nu angajatul;

– pentru munca prestată (care are un caracter succesiv, în timp), angajatul primeşte periodic salariu (remuneraţie) etc.

Forme atipice de muncă subordonată sunt cele prestate de voluntari, în temeiul contractului de voluntariat potrivit Legii nr. 195/20014 , de zilieri potrivit Legii nr. 52/2011 privind exercitarea unor activităţi cu caracter ocazional desfăşurate de zilieri, precum şi cea, consecinţă a unor obligaţii legale, de pildă, de:

– persoanele (contravenienţi) care execută sau prestează o muncă neremunerată (activitate) în folosul comunităţii;

– persoanele apte de muncă din familiile pentru care se asigură un venit minim garantat, obligate să presteze lunar diverse activităţi într-un volum de cel mult 72 de ore.

(...)

STOC EPUIZAT!

EXTRAS:

(...)

Art. 1. [Obiectul reglementării] (1) Prezentul cod reglementează domeniul raporturilor de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum şi jurisdicţia muncii.

(2) Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.

Notă: A se vedea şi Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului (M. Of. nr. 440 din 24 iunie 2002); Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic (M. Of. nr. 867 din 5 decembrie 2003); Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei (M. Of. nr. 172 din 28 februarie 2005); Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).

(...)

Raspunderea disciplinara reprezinta o institutie juridica importanta a dreptului muncii. Atat Legea-cadru nr. 53/2003 (Codul muncii), cat si alte acte normative speciale (de exemplu, Legea nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici) acorda atentia cuvenita (prin norme juridice distincte) acestei forme de raspundere.

Calitatea de angajat (de salariat sau functionar public etc.), presupune o serie de obligatii, printre care se numara si cea de a respecta disciplina muncii [art. 39 alin. (2) lit. b) din Codul muncii; art. 43-45 din Legea nr. 188/1999].

Raspunderea disciplinara – forma a raspunderii juridice – intervine in situatia in care angajatul savarseste, cu vinovatie, o abatere disciplinara, adica o fapta ilicita, constand in nerespectarea sarcinilor de serviciu, incalcarea ordinii si disciplinei la locul de munca. In lucrarea de fata avem in vedere raspunderea disciplinara a angajatilor (salariatilor, functionarilor publici, inclusiv cu statut special, militarilor, judecatorilor si procurorilor), adica a personalului care presteaza munci subordonate.

In acest sens, potrivit Legii dialogului social nr. 62/2011 angajatul este „persoana fizica, parte a unui contract individual de munca ori raport de serviciu, care presteaza munca pentru si sub autoritatea unui angajator si beneficiaza de drepturile prevazute de lege, precum si de prevederile contractelor sau acordurilor colective de munca aplicabile” [art. 1 lit. g)].

Angajatorul este, in temeiul aceluiasi act normativ, „persoana fizica sau juridica ce poate, potrivit legii, sa angajeze forta de munca pe baza de contract individual de munca ori raport de serviciu” [art. 1 lit. e)]. In practica angajatorilor sunt numeroase situatiile in care intervine raspunderea disciplinara. Totodata, pe rolul instantelor judecatoresti sunt inregistrate frecvent contestatii impotriva sanctiunilor disciplinare.