Cronica tarilor rusi. Prezentarea conducatorilor Rusiei Imperiale [Domnie dupa domnie]

Descoperiri faimoase incluzand ABU-SIMBEL, mormantul lui Sethos I, portretele Faiyum, bustul pictat al Nefertiti-ei, mormantul lui Tuutankamon si ambarcatiunile regale ale lui Khufu.

Scurte biografii ale marilor descoperitori de la Giovani Belzoni, Auguste Mariette si Flinders Petrie la George Reisner, Howard Carter.

Se mai poate oare spune ceva nou despre Adolf Hitler?  Numai un istoric de talia lui Ian Kershaw îsi poate asuma sarcina de a rãspunde unei asemenea provocãri. Dovadã stã monumentala biografie a lui Hitler, omul care a schimbat istoria secolului al XX-lea. Da, omul, pentru cã autorul încearcã sã ne convingã cã cel pe care unii îl privesc doar ca pe o personificare a rãului a fost un om – bizar, enigmatic – care a profitat de condiþiile politice si economice pentru a deveni liderul providenþial, indispensabil, al Germaniei antebelice. Mitul i-a servit ca instrument al acþiunilor sale politice.

Profesorul Nicolae Isar este preocupat de lungă vreme de problematica revoluţiei din 1848. In lucrarea de faţă a realizat o sinteză a acelui moment istoric, în care românii - deşi despărţiţi în ţări diferite şi sub trei stăpâniri - s-au implicat. Românii şi-au avut locul în marele proces european al "primăverii popoarelor".

Teritoriile locuite de ei au reprezentat extremitatea răsăriteană a procesului revoluţionar continental. De asemenea, revoluţia română a înfăţişat în multe privinţe un caracter unitar, deşi ea nu s-a realizat sincronic şi a fost confruntată cu situaţii diferite.

Important este şi locul pe care-l ocupă ea, prin specificităţile sale, în procesul general european. Regimul revoluţionar din Ţara Românească, care a reuşit să se men ină în func iune peste trei luni, reprezintă un caz nu prea des întâlnit şi totodată el ni se înfăţişează plin de interes în combinaţia realizată între caracterul său universal şi specificităţile româneşti pe care le-a exprimat.

Evenimentele revoluţionare din Transilvania, paralele revoluţiei din Ungaria, una din cele mai lungi ca durată pe plan european, în care din păcate două revoluţii s-au găsit confruntate, au înfăţişat şi ele o specificitate demnă de neuitare.

Armata de ţărani condusă de Avram Iancu, un general al timpurilor revoluţionare, apropiat de Guglielmo Pepe sau Giuseppe Garibaldi, ne apare după 160 de ani ca una din formaţiunile de luptă cele mai importante produse în procesul revoluţionar al primăverii popoarelor. Programele anului 1848, care, în trăsăturile lor esenţiale, pot fi sintetizate într-unul singur, au şi ele o însemnătate deosebită, aparţinând revoluţiei europene din 1848, dar fiind totodată şi temeiul organizării statului modern român.

Profesorul Isar a realizat această sinteză cu măsură, utilizând sursele principale şi folosind lucrările cele mai de seamă ale celor care şi-au consacrat strădaniile studierii acestui moment de mare importanţă istorică. Neîndoielnic, lucrarea reflectă şi propriile sale poziţii faţă de revoluţie, premizele, desfăşurarea şi consecinţele ei. Acestui demers i-a mai adăugat altul, privindu-l pe Nicolae Bălcescu, neîndoielnic una dintre personalităţile dominante ale procesului de construcţie a României. O nedreaptă şi nefirească tăcere l-a îndepărtat, în ultima vreme, pe Bălcescu de preţuirea pe care societatea noastră i-o datorează pentru mintea sa strălucită, pentru intransigenţa sa spirituală, pentru extraordinara putere de dăruire pe care a avut-o pentru naţiunea sa. Pentru a realiza această parte a volumului său, profesorul Isar l-a ales ca "intermediar" pe Nicolae Iorga, înfăţişându-ne poziţiile succesive ale marelui cărturar faţă de Bălcescu şi punându-ne sub ochi încă o dată, în anexe, textele lui Iorga referitoare la ilustrul paşoptist.

În ansamblu, suntem în faţa unei lucrări care va interesa şi atrage pe toţi cei care vor dori să cunoască mai multe despre revoluţia din 1848 şi de asemenea, neîndoielnic, să înţeleagă mai bine pe cel care a fost Nicolae Bălcescu. Acad. Dan Berindei

Domniile lui Al. I Cuza şi Carol I au stârnit de-a lungul timpului – şi vor stârni în continuare – un mare interes în literatura istorică de specialitate, ca şi în dezbaterile publice, în general. În cazul domnitorului Al. I Cuza, în ultimele două decenii, încercarea de reînnoire a mesajului istoric a dus, uneori, la evaluări critice contradictorii, punându-se accentul fie pe momentul loviturii de stat din 2/14 mai 1864, care îl opunea pe domnitor, la prima vedere, spiritului democratic, fie pe viaţa privată a acestuia, cu abaterile sale de ordin moral.

Asemenea evaluări trimit mai degrabă la imaginea „dictatorului”, pe de o parte, a modelului imoral de comportament al unui şef de stat, pe de altă parte. Sub ambele aspecte – dar mai ales sub al doilea –, a fost sugerată, implicit, comparaţia cu figura principelui Carol I, cel care i-a succedat la Tron, mai întâi ca domnitor, apoi ca rege.

Pornind de la asemenea consideraţii critice, diminuându-se însemnătatea reformelor social-politice şi instituţionale ale domnitorului Al. I Cuza, accentul a căzut, adesea, cu prioritate, în exegezele de specialitate din ultimele două decenii, pe rolul lui Carol I în modernizarea României.

Bineînţeles, era timpul să se vorbească şi să se scrie mai mult decât în trecut despre personalitatea şi rolul regelui Carol I în istoria României, dar încercarea de a-l opune pe acesta domnitorului Unirii ni s-a părut de-a dreptul bizară. Fiecare dintre cei doi, domnitorul Al. I Cuza, şi domnitorul, apoi regele, Carol I, au avut merite deosebite în istoria românilor: primul, cu o domnie de numai 7 ani, dar în care s-au concentrat realizări indispensabile statului român modern, al doilea, Carol I, cu o domnie de aproape o jumătate de veac, în care s-au completat reformele inaugurate de cel dintâi, în care a fost consolidat statul român, odată cu realizarea independenţei depline.

Fiecare dintre ei a trăit şi a acţionat, ca şef de stat, în etape diferite ale evoluţiei societăţii româneşti şi în împrejurări deosebite. Fiecare dintre ei şi-a pus amprenta, cu personalitatea proprie, asupra timpului când i-a fost dat să se afle la conducerea statului.

Meritele lor nu pot fi evaluate decât în raport cu cerinţele timpului cărora a trebuit să le răspundă. În orice caz, discuţia despre modernizarea României nu poate începe cu anul 1866 – anul instaurării domniei lui Carol I –, căci ar însemna să lăsăm deoparte tocmai o etapă de bază, definitorie, pentru procesul modernizării la care ne referim.