- Code: 978-973-749-894-6
- Producator: Editura Universitara
Domniile lui Al. I Cuza şi Carol I au stârnit de-a lungul timpului – şi vor stârni în continuare – un mare interes în literatura istorică de specialitate, ca şi în dezbaterile publice, în general. În cazul domnitorului Al. I Cuza, în ultimele două decenii, încercarea de reînnoire a mesajului istoric a dus, uneori, la evaluări critice contradictorii, punându-se accentul fie pe momentul loviturii de stat din 2/14 mai 1864, care îl opunea pe domnitor, la prima vedere, spiritului democratic, fie pe viaţa privată a acestuia, cu abaterile sale de ordin moral.
Asemenea evaluări trimit mai degrabă la imaginea „dictatorului”, pe de o parte, a modelului imoral de comportament al unui şef de stat, pe de altă parte. Sub ambele aspecte – dar mai ales sub al doilea –, a fost sugerată, implicit, comparaţia cu figura principelui Carol I, cel care i-a succedat la Tron, mai întâi ca domnitor, apoi ca rege.
Pornind de la asemenea consideraţii critice, diminuându-se însemnătatea reformelor social-politice şi instituţionale ale domnitorului Al. I Cuza, accentul a căzut, adesea, cu prioritate, în exegezele de specialitate din ultimele două decenii, pe rolul lui Carol I în modernizarea României.
Bineînţeles, era timpul să se vorbească şi să se scrie mai mult decât în trecut despre personalitatea şi rolul regelui Carol I în istoria României, dar încercarea de a-l opune pe acesta domnitorului Unirii ni s-a părut de-a dreptul bizară. Fiecare dintre cei doi, domnitorul Al. I Cuza, şi domnitorul, apoi regele, Carol I, au avut merite deosebite în istoria românilor: primul, cu o domnie de numai 7 ani, dar în care s-au concentrat realizări indispensabile statului român modern, al doilea, Carol I, cu o domnie de aproape o jumătate de veac, în care s-au completat reformele inaugurate de cel dintâi, în care a fost consolidat statul român, odată cu realizarea independenţei depline.
Fiecare dintre ei a trăit şi a acţionat, ca şef de stat, în etape diferite ale evoluţiei societăţii româneşti şi în împrejurări deosebite. Fiecare dintre ei şi-a pus amprenta, cu personalitatea proprie, asupra timpului când i-a fost dat să se afle la conducerea statului.
Meritele lor nu pot fi evaluate decât în raport cu cerinţele timpului cărora a trebuit să le răspundă. În orice caz, discuţia despre modernizarea României nu poate începe cu anul 1866 – anul instaurării domniei lui Carol I –, căci ar însemna să lăsăm deoparte tocmai o etapă de bază, definitorie, pentru procesul modernizării la care ne referim.
În conformitate cu dispoziţiile Convenţiei de la Paris, în fiecare Principat erau numite căimăcămii, constituite din trei persoane, având misiunea de pregătire a alegerilor pentru Adunările Elective, acestea, la rândul lor, urmând a-i alege pe cei doi domnitori. În octombrie 1858, în Moldova erau numiţi: Anastasie Panu, Vasile Sturdza şi Ştefan Catargiu; primii doi erau unionişti binecunoscuţi, al treilea era un mare boier cunoscut pentru opiniile lui retrograde.
În Ţara Românească, cei trei caimacami numiţi, relativ, la aceeaşi dată, erau: Ioan Manu, Emanoil Băleanu şi Alex. Filipescu, toţi mari boieri, dintre care numai ultimul era adept al Unirii. În Moldova, datorită influenţei celor doi caimacami unionişti, erau adoptate o serie de măsuri pe linia afirmării partidei naţionale: numirea în posturi înalte a unor fruntaşi unionişti (V. Alecsandri – secretar de stat; Al. I. Cuza – comandant al armatei ş.a), încurajarea ziarelor unioniste („Steaua Dunării”, „Zimbrul”, etc.).
În acelaşi timp, în Ţara Românească, dimpotrivă, căimăcămia fiind dominată de cei doi boieri conservatori, sunt adoptate măsuri potrivnice partidei naţionale. În aceste condiţii, în urma alegerilor, în Adunarea Electivă a Moldovei, majoritatea va fi constituită din membri ai partidei naţionale, conservatorii, sprijinitori ai candidaturilor lui M. Sturdza şi Grigore M. Sturdza, fiind în minoritate.
Între candidaţii din rândul partidei naţionale, cele mai mari şanse la domnie le aveau C. Negri şi V. Alecsandri, ultimul la un moment dat retrăgându-se din cursă; după mai multe reuniuni, în ideea susţinerii unui singur candidat, mai puţin angajat în dispute politice şi cu şanse de a fi acceptat şi de deputaţii conservatori, membrii partidei naţionale s-au oprit asupra propunerii de susţinere a candidaturii colonelului Al. I. Cuza.
Alegerile pentru domn se desfăşoară în ziua de 5/17 ianuarie 1859, în clădirea Muzeului de istorie naturală. Deoarece, cu prilejul procedurii de validare a candidaţilor, Gr. M. Sturdza era invalidat, susţinătorii acestuia trecând de partea candidaturii lui Al. I. Cuza, restul deputaţilor conservatori, adepţi ai lui M. Sturdza, luându-le exemplul, trec şi ei de partea lui Cuza.
Astfel, Cuza era ales în unanimitate (48 de voturi din 48 ale deputaţilor prezenţi, candidatul, conform regulamentului, abţinându-se de la vot). Imediat după alegere, Al. I. Cuza depunea jurământul de credinţă pe Constituţie, căruia îi urma, din partea deputaţilor, cuvântul de întâmpinare, la fel de emoţionant, al lui M. Kogălniceanu („Alegându-te pe tine Domn, am voit să arătăm lumii ce toată lumea doreşte; la legi noi, om nou!”).
Titlul cartii: | Romania sub semnul modernizarii | De la Alexandru Ioan Cuza la Carol I |
---|---|
Numele autorului/lor: | Nicolae Isar |
Editura: | Universitara |
Data aparitiei: | 2010 |
Numar de pagini: | 335 |
ISBN: | 978-973-749-894-6 |
Tip coperta: | Brosata |
Pret intreg (Pretul de coperta afisat de producator): | 25 |
Formatul de livrare: | Carte in format tiparit |