Editura Hamangiu

Lucrarea Gestionarea domeniului public | Jurisprudenta relevanta a C.J.U.E. si a instantelor nationale incearca sa ofere celor interesati minime repere privind problemele de natura fiscala ce pot sa apara in activitatea de gestionare a domeniului public. Sunt abordate astfel, prin intermediul unor hotarari provenind de la Curtea de Justitie a Uniunii Europene si de la instantele nationale, mai multe teme: taxa pe valoarea adaugata, taxele speciale instituite de autoritatile locale, masurile complementare privitoare la vehiculele stationate pe domeniul public, reglementarea jocurilor de noroc, diverse taxe regionale aplicate in statele membre ale Uniunii Europene, atribuirea licentelor de telecomunicatii mobile etc.

Astfel, cartea se adreseaza atat corpului magistratilor – in special celor care isi desfasoara activitatea in domeniul contenciosului administrativ si fiscal –, cat si celorlalti profesionisti ai dreptului, fie ei practicieni sau teoreticieni, si poate reprezenta un punct de pornire pentru o cercetare mai cuprinzatoare a tematicii.

Totodata, lucrarea poate constitui un reper si pentru autoritatile administratiei publice centrale si locale, in vederea adaptarii reglementarilor proprii si a elaborarii pe viitor a unor dispozitii conforme cu principiile relevate de jurisprudenta nationala si europeana. Cosmin Flavius Costas

EXTRAS:

PARTEA I.

HOTĂRÂRI PRONUNŢATE DE CURŢILE DE APEL

Capitolul I.

Curtea de Apel Alba Iulia,

Secţia de contencios administrativ şi fiscal

1. Achiziţie directă. Contestaţie respinsă de Consiliu ca inadmisibilă întrucât achiziţia directă nu reprezintă o procedură de atribuire. Decizie nelegală. Contestaţia trebuia declinată către instanţa de judecată, iar nu respinsă ca inadmisibilă

Curtea, analizând plângerea formulată în cauză, constată următoarele:

Colegiul Tehnic M.C. Hunedoara a organizat procedura atribuirii directe a contractului având ca obiect servicii de organizare de seminarii. Valoarea estimată a contractului este de 14.085 euro, fără TVA, fiind aplicabile prevederile art. 19 din ordonanţă, potrivit cărora autoritatea contractantă are dreptul de a achiziţiona direct produse, servicii sau lucrări, în măsura în care valoarea achiziţiei nu depăşeşte echivalentul în lei a 15.000 euro pentru fiecare achiziţie de produse, servicii sau lucrări. Achiziţia se realizează pe bază de document justificativ, care se consideră a fi contract de achiziţie publică, iar obligaţia respectării prevederilor ordonanţei se limitează numai la prevederile art. 204 alin. 2.

Potrivit art. 3 lit. ş), procedura de atribuire cuprinde etapele ce trebuie parcurse de autoritatea contractantă şi de către candidaţi/ofertanţi pentru ca acordul părţilor privind angajarea în contractul de achiziţie publică să fie considerat valabil; procedurile de atribuire sunt: licitaţia deschisă, licitaţia restrânsă, dialogul competitiv, negocierea, cererea de oferte, concursul de soluţii.

Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept ori într-un interes legitim printr-un act al autorităţii contractante, prin încălcarea dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice, poate solicita anularea actului, obligarea autorităţii contractante de a emite un act, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim pe cale administrativ-jurisdicţională sau în justiţie, în condiţiile ordonanţei – art. 255 alin. 1.

În consecinţă, în temeiul prevederilor menţionate anterior şi al art. 10 din Legea nr. 554/2004, competenţa de soluţionare a acţiunii în primă instanţă aparţine secţiei de contencios administrativ a tribunalului.

Raportat la art. 283 din ordonanţă şi art. 158 C. proc. civ., se va admite plângerea împotriva deciziei prin care Consiliul a respins contestaţia petentei ca inadmisibilă, pe considerentul că nu intra în competenţa sa, procedura de atribuire nefiind una dintre cele şase proceduri de atribuire. Se va desfiinţa decizia atacată şi se va trimite acţiunea în contencios formulată de petentă spre competentă soluţionare Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Hunedoara.

Comentariu

A se vedea nota aferentă deciziei nr. 2160 din 27 iulie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, precum şi încheierea din 5 octombrie 2011, din dosarul nr. 8958/95/2011 al Tribunalului Gorj, Secţia a II-a civilă.

Capitolul I. Consideraţii generale privind reglementarea familiei

Secţiunea 1. Caracterizarea relaţiilor de familie

1. Definirea exactă a noţiunii de familie comportă dificultăţi determinate, pe de o parte, de faptul că acest fenomen social – familia – constituie obiect de cercetare pentru multe ştiinţe, ca sociologia, dreptul, psihologia, ştiinţele istorice etc., fiecare surprinzând aspecte caracteristice din propriul punct de vedere, iar, pe de altă parte, fiindcă însuşi legiuitorul nu este consecvent, dând accepţiuni diferite acestei noţiuni.

Relaţiile de familie pot fi caracterizate cu prioritate prin caracterul complex, în cadrul lor apărând aspecte morale, psihologice şi economice între persoanele care formează comunitatea de viaţă şi interese.

Familia poate fi privită şi ca o realitate biologică sub aspectul uniunii dintre bărbat şi femeie şi cel al procreaţiei. Astfel, familia ia naştere prin căsătorie, fiind iniţial formată din cei doi soţi, însă familia tipică este aceea alcătuită din părinţi şi copii.

Familia este principala formă de organizare a vieţii în comun a oamenilor legaţi prin căsătorie sau rudenie.

Familia dă naştere următoarelor raporturi:

a) de căsătorie, care constituie baza familiei;

b) cele dintre soţi, care constituie efectele căsătoriei;

c) cele dintre părinţi şi copiii care sunt rezultatul raporturilor dintre soţi;

d) cele dintre alte persoane care fac parte din familie.

EXTRAS:

EXTRAS:

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Dreptul penal este acea ramură a dreptului public, formată din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea ca infracţiuni, sub sancţiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepsei persoanelor care le săvârşesc. Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept, este format din două părţi – partea generală şi partea specială. Partea generală a dreptului penal cuprinde totalitatea normelor penale generale, referitoare la: scopul legii penale, aplicarea acesteia în timp şi spaţiu, infracţiune, răspunderea penală, pedepsele aplicabile, limitele acestora şi condiţiile de aplicare.

În principal, aceste norme se regăsesc în Partea generală a Codului penal, art. 1-154. Partea specială a dreptului penal este definită ca fiind acea parte care cuprinde ansamblul normelor penale prin care se stabilesc faptele de pericol social, considerate infracţiuni, precum şi pedepsele aplicabile celor vinovaţi de comiterea lor. Partea specială a dreptului penal cuprinde totalitatea normelor de incriminare a faptelor socialmente periculoase, considerate ca fiind infracţiuni, norme care se regăsesc în Codul penal (art. 155-362), precum şi în unele legi cu dispoziţii penale.

În Partea specială a Codului penal sunt incriminate faptele care aduc atingere celor mai importante valori sociale – atributelor fundamentale ale statului, precum şi ale persoanei, patrimoniului, autorităţii de stat, activităţii de înfăptuire a justiţiei etc. Dispoziţiile de incriminare din Partea specială a Codului penal sunt completate prin normele prevăzute în unele legi speciale. Prin legile speciale sunt incriminate faptele socialmente periculoase care aduc atingere valorilor specifice diferitelor domenii de activitate, cum ar fi, de exemplu: activităţile comerciale, circulaţia rutieră, protecţia muncii, silvicultura, proprietatea intelectuală etc.

Legiuitorul a urmărit astfel să asigure o mai mare stabilitate Codului penal în raport cu frecventele modificări intervenite în diferitele domenii de activitate şi care sunt reglementate prin legile speciale.

Totodată, prin Codul penal sunt consacrate faptele care prezintă cea mai mare gravitate, aducând atingere celor mai importante valori sociale. Chiar şi în prezenţa unor astfel de deziderate, este de observat faptul că actualmente, dat fiind imperativul armonizării legislaţiei penale cu cea europeană, Codul penal cunoaşte frecvente şi profunde modificări, proces care este de dorit să se finalizeze într-o perioadă de timp cât mai scurtă.

Capitolul I.

Reglementarea socială şi reglementarea juridică

§1. Consideraţii introductive

La început de mileniu III, dreptul devine din ce în ce mai incert, obligat să părăsească iluziile modernităţii: iluzia progresului neîntrerupt şi programat, a universalismului, a ideologiilor care prezintă dreptul ca un sistem închis şi autonom. Fragilitatea sa „congenitală” – cum o numeşte Jean Carbonnier – ţine, după reputatul sociolog, de condiţia umană, o condiţie a mortalului.

Analiza fundamentelor epistemologice ale dreptului a demonstrat că orice drept este relativ, că există un pluralism al surselor dreptului, că se impune o întoarcere la pragmatism şi că nu se mai poate vorbi de drept fără a gira complexitatea procesului de creare a normelor juridice.

Aceeaşi complexitate caracterizează societatea contemporană, care trăieşte descompunerea marilor sisteme teoretice, structuralismul, funcţionalismul, marxismul şi, totodată, apariţia concepţiilor de tip interacţionist, care acordă un interes mai mare schimbării decât ordinii, supleţii şi flexibilităţii dreptului.

(...)

EXTRAS:

EXTRAS:

Dreptul internaţional este strâns legat de apariţia şi dezvoltarea statelor, a unor entităţi internaţionale şi de modificările din relaţiile internaţionale, evoluând odată cu schimbările politice, economice, conceptuale şi de mentalitate din societăţile timpului. Dreptul internaţional a fost reconceptualizat în urma apariţiei pe scena internaţională a organizaţiilor internaţionale, a naţiunilor ce luptă pentru eliberare şi a formării statelor independente şi a evoluat în funcţie de trăsăturile societăţii internaţionale actuale, având drept caracteristici diversitatea şi universalitatea.

Dreptul internaţional s-a diversificat odată cu apariţia unor noi subiecte de drept interna- ţional, cu competenţe diferite de cele ale statelor. Pe primul plan rămân statele, ca subiecte originare de drept internaţional, iar pe cel de-al doilea plan sunt organizaţiile internaţionale guvernamentale, ale căror competenţe şi atribuţii sunt fixate de către state. Diversitatea este determinată şi de extinderea câmpului său normativ la noi domenii.

Universalitatea societăţii internaţionale a impus elaborarea de noi reguli de drept internaţional sau adaptarea celor existente. Are loc un proces de codificare în domeniul dreptului internaţional. Pe lângă consacrarea normelor vechi sau crearea, pe cale convenţională, de norme noi, în această perioadă este conferită o valoare normativă unor principii de bază ale raporturilor între state. Este vorba despre principiul reglementării paşnice a diferendelor, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, vechiul principiu al egalităţii statelor.

EXTRAS:

EXTRAS:

Capitolul I.

Încetarea de drept a contractului individual de muncă 1. Încetarea contractului individual de muncă pe durată de terminată. Expirarea termenului convenit. Obiectul pro baţiunii

C. muncii, art. 56 lit. j) [1] , art. 287 [2] „

Contractul individual de muncă pe durată determinată încetează de drept, la expirarea termenului convenit. „

Detaşarea nu este un caz de suspendare de drept a contractului individual de muncă, ci un caz de suspendare facultativă, la iniţiativa angajatorului, căruia nu i se poate cere să probeze faptul negativ al nesuspendării, ci rămâne în sarcina celui care-l invocă dovada faptului pozitiv, contrar celui negativ, afirmat de partea care se apără. „

Plasarea sarcinii probei la angajator are întocmai semnificaţia explicitată, respectiv obligaţia acestuia de a depune probele actelor şi faptelor pe care este ţinut de lege să le îndeplinească (cum ar fi, de exemplu, dovada că a efectuat cercetarea prealabilă în cazul aplicării unei sancţiuni disciplinare ori în apărare, după ce, în prealabil, salariatul va fi depus propriile dovezi în justificarea pretenţiilor, iar nu probe în contra oricăror susţineri, oricât de nedovedite, ale părţii adverse, transformând nevoile probaţiunii, în astfel de litigii, într-o probatio diabolica, în care angajatorul ar fi ţinut să probeze şi fapte negative, sub sancţiunea de a considera dovedite susţinerile contrare, chiar neprobate, ale celeilalte părţi).

(...)

EXTRAS:

Capitolul I. Abateri disciplinare. 

Noţiune 1. Calificarea abaterii disciplinare. Părăsirea neautorizată şi intempestivă a locului de muncă, în vederea declanşării unui protest spontan. Individualizarea sanc- ţiunii. Avertisment

C. muncii, art. 263 [1] , art. 268 [2] 

Constituie abatere disciplinară părăsirea neautorizată şi intempestivă a locului de muncă, în manifestarea unui interes propriu, necauzată de o situaţie de forţă majoră, exoneratoare de răspundere. „

Atitudinea angajatorului de nerespectare a unor obligaţii contractuale sau legale nu poate justifica încălcarea de către salariat, la rândul său, a obligaţiilor ce îi revin în ceea ce priveş- te disciplina muncii. „

În vederea obţinerii plăţii drepturilor salariale restante, salariatul poate formula o cerere de chemare în judecată a angajatorului sau, în cazul în care o atare cale este apreciată ca lipsită de eficienţă imediată, poate solicita conducătorului ierarhic aprobarea de ore libere, acţiunea de părăsire a locului de muncă în vederea declanşării unui protest spontan neavând temei legal. „

Nu se poate reţine nici o eventuală excepţie de neexecutare a contractului, prin refuzul muncii în cazul neplăţii salariului, întrucât dispoziţiile legii speciale, Codul muncii, nu prevăd o astfel de posibilitate în derularea relaţiei contractuale care nu are un caracter de egalitate juridică între contraprestaţii.

C.A. Bucureşti, s. civ., confl. mun. şi asig. soc.,

dec. nr. 5872R din 5 octombrie 2011, nepublicată