Editura Hamangiu

EXTRAS:

Titlul I. Vânzarea între profesionişti şi

consumatori – vânzare de consum

I. Trăsăturile caracteristice ale vânzării de consum

1.Un drept al consumaţiei?

1. Dezvoltarea rapidă a societăţii de consum, progresul înregistrat pe plan tehnologic au determinat necesitatea în planul juridic a unor norme care să contureze o conduită a relaţiilor contractuale în care s-a vorbit tot mai mult despre consum. Noţiunea de consumerism a devenit din ce în ce mai uzitată în plan global, unde s-a pus problema unor reguli de conduită a profesionistului în raporturile cu un profan. La nivel european, încă din anul 1960, noţiunea de „protecţie a consumatorului” s-a dovedit din ce în ce mai necesară într-o intensă societate de consum precum cea contemporană. Astfel, la 6 martie 1962 a fost creată BEUC de către o serie de organizaţii ale consumatorilor din state dezvoltate economic precum Belgia, Luxemburg, Franţa, Olanda, Italia şi Germania; această asociaţie europeană a fost prima organizaţie care a făcut lobby pentru a pune bazele unei legislaţii la nivel european în domeniul protecţiei consumatorului. Astăzi, politica de protecţie a consumatorilor se găseşte din ce în ce mai mult în centrul principalelor provocări cu care se confruntă cetăţenii, economia şi societăţile. Complexitatea pieţelor cu amănuntul creşte rolul consumatorilor; datorită acestui lucru, consumatorii au acum puteri mai mari în ceea ce priveşte administrarea propriilor afaceri. În timp ce mulţi dintre ei pot obţine avantaje, cei mai vulnerabili sunt mai slab dotaţi, iar creşterea nivelului de consum al copiilor şi îmbătrânirea populaţiei duc la creşterea numărului de clienţi mai vulnerabili. Cu toate acestea, nevoia de încredere din partea consumatorilor, care să stimuleze economia, nu a fost niciodată atât de mare.

(...)

EXTRAS:

Capitolul I. Introducere

Secţiunea 1. De ce transplantul constituţional?

Astăzi este o platitudine a susţine că fundamentele ideologice şi instituţionale ale constituţionalismului românesc au fost, aproape în întregime, construite prin intermediul transplantului constituţional, de-a lungul unei perioade ce acoperă primele şapte decenii ale secolului al XIX-lea. Pe de altă parte, este uimitor cât de sărac este discursul românesc despre acest fenomen. În literatura juridică românească, cel puţin, prezenţa lui este accidentală, şi, atunci când există, este cu regularitate stereotipică. Utilizând idei şi formule intelectuale împrumutate din filosofia culturii, etnopsihologie şi istoria culturii, cei câţiva interesaţi de subiect sunt prizonierii unui determinism care e departe de a încuraja corecta înţelegere a fenomenului transplantului juridic sau constituţional. Teorii ca „sincronismul cultural” sau „convergenţa artificială”[1] sunt relevante pentru a explica întâlnirea dintre cultura (constituţională) românească şi cea vest-europeană, dar sunt insuficiente pentru a surprinde cauzele, mecanismele concrete şi efectele transplantului constituţional. Mai mult, aceste perspective au fost, de regulă, utilizate pentru a explica doar originile şi mecanismele construirii constituţionalismului român modern ori ale dreptului constituţional. După transplantare, ideile şi instituţiile erau considerate părţi intrinseci ale sistemului juridic sau constituţional românesc şi analizate ca atare, cu foarte puţine referiri la originile lor. Într-un foarte puternic climat pozitivist, doctrinarii români au fost şi mai sunt încă interesaţi mai mult de normativitatea formal-juridică decât de înţelegerea mecanismelor schimbării juridice şi de rolul complex jucat de contextul cultural-juridic.

(...)

EXTRAS:

TITLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE

PRIVITOARE LA DREPTUL DE MOȘTENIRE

Capitolul I. Noțiune și caractere juridice

Secțiunea 1. Considerații introductive

1. Cadrul legal de reglementare

1. În materia succesiunilor, soluţia legislativă propusă prin noul Cod civil menţine, în principiu, regulile fundamentale care s-au conturat în timp şi care şi-au găsit reglementarea şi în Codul civil de la 1864. Elementele de noutate introduse în această materie sunt menite, pe de o parte, să sporească efi cienţa practică concretă a reglementării legale, dar şi să protejeze interesele moştenitorilor şi ale terţilor ce pot fi afectaţi de efectele transmisiunii succesorale, ale modului de exercitare a dreptului de opţiune, sau de partajare a masei succesorale. Se poate menţiona dintru început că, prin noul Cod civil, care în materia succesiunilor este construit pe dispoziţiile vechiului Cod, se încearcă înlăturarea disputelor care s-au conturat în timp în doctrină şi jurisprudenţă cu privire la modul de interpretare şi apli care a dispoziţiilor legale aplicabile în materie. De aceea, elementele veritabile noi în materia analizată sunt relativ puţine, putând vorbi mai mult despre o reaşezare a reglementării legale şi despre o în cer care de a asigura o corespondenţă deplină între cerinţele realităţii economico-sociale prezente şi soluţiile oferite de dispoziţiile legale.

În vechiul Cod civil, materia succesiunilor o găseam regle men tată în Cartea III, titlurile I şi II, moştenirea fi ind analizată prin prisma cali- fi cării sale ca fi ind un mod de dobândire a dreptului de pro prietate.

(...)

EXTRAS:

Art. 535. Noţiune. Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.

Doctrină

1. Într-un prim înţeles, termenul „bun” desemnează orice lucru cu privire la care pot exista drepturi (şi obligaţii) patrimoniale. Într-un al doilea înţeles – mai larg –, termenul „bun” desemnează orice element al activului patrimonial al unei persoane; cu alte cuvinte, „bunul” – în sens larg – se referă nu numai la lucruri, ci şi la drepturile privitoare la acele lucruri (M.I. Eremia, în Tratat de drept civil, 1967, p. 209).

2. Bunul, în sens restrâns, reprezintă valoarea economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale omului şi care este susceptibilă de apropriere (însuşire) sub forma drepturilor patrimoniale (G. Boroi, p. 97).

3. Bunurile se clasifică în următoarele categorii:

1) după criteriul stabilităţii aşezării lor, determinată de natura bunului ori calificarea dată de lege:

a) mobile şi b) imobile;

2) după cum sunt aflate sau nu în comerţ:

a) aflate în circuitul civil şi b) scoase din circuitul civil;

3) după modul de determinare:

a) determinate individual şi b) determinate generic;

4) după criteriul posibilităţii de a fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii:

a) fungibile şi b) nefungibile;

5) după criteriul caracterului lucrului de a face obiectul folosinţei repetate sau de a-şi pierde fiinţa la prima lui întrebuinţare:

a) consumptibile şi b) neconsumptibile;

6) după cum sunt sau nu susceptibile de a produce fructe:

a) frugifere şi b) nefrugifere;

7) după cum existenţa bunului este materială sau abstractă:

a) corporale şi b) incorporale;

8) după cum pot fi sau nu împărţite:

a) divizibile şi b) indivizibile;

9) după corelaţia dintre ele: a) principale şi b) accesorii;

10) după criteriul domenialităţii: a) din domeniul public şi b) din domeniul privat;

11) după cum sunt sau nu susceptibile de urmă- rire silită: a) sesizabile şi b) insesizabile;

12) în regim matrimonial: a) comune şi b) proprii;

13) în funcţie de rolul lor în procesul de producţie: mijloace fixe, mijloace circulante, produse şi fonduri băneşti

(M. Costin, M.Mureşan, V.Ursa, p. 54, 55; I. Rosetti-Bălănescu ş.a., p. 159, 160; M.I. Eremia, p. 210-229; G. Boroi, p. 98 şi urm.).

(...)

EXTRAS:

(...)

Aspecte de complexitate similare genocidului sunt prezente, deopotrivă, şi în cazul celorlalte crime prevăzute în cuprinsul statutelor instanţelor penale internaţionale, într-o manieră specifică fiecăreia, fapt pentru care, putem aprecia că, în cea mai mare parte a modalităţilor lor de comitere, crimele internaţionale au o natură complexă, care poate fi dedusă explicit sau implicit din textele incriminatorii ale crimelor. Astfel, toate cele trei crime definite în statutele instanţelor penale internaţionale şi denumite generic crime de război, crime împotriva umanităţii şi genocid presupun, în majoritatea modalităţilor lor, comiterea unor infracţiuni întâlnite în dreptul comun al statelor cum ar fi omorul, tortura, vătămarea corporală, ameninţarea, violul, distrugerea etc., dar care, datorită anumitor împrejurări de natură obiectivă, cum ar fi starea de război, comiterea la scară a crimelor, caracterul protejat al unor persoane şi bunuri etc., sau de natură subiectivă, cum ar fi cunoaşterea calităţii de prizonier, a faptului că victimele aparţin unor grupuri etnice, naţionale, rasiale, religioase, a unui anume plan de distrugere, în totalitate sau în parte, a unor asemenea grupuri etc., devin crime complexe de natura celor mai sus enumerate. În ce priveşte obiectul studiului nostru, apreciem că natura complexă a acestor crime ne înfăţişează implicit anumite condiţii specifice pentru reţinerea diferitelor modalităţi participative, aspecte pe care le vom analiza amănunţit în capitolele ce urmează.

(...)

EXTRAS:

(...)

Capitolul II. tentativa Art. 20. Conţinutul tentativei. (1) Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi­a produs efectul.

(2) Există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când s­au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.

(3) Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea.

(...)

Editia de fata cuprinde Decizia Curtii Constitutionale nr. 206/2013 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 4145 alin. (4) din Codul de procedura penala (M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013). De asemenea, sunt redate, sub forma de note de subsol, modificarile si completarile aduse legilor speciale de catre Legea nr. 255/2013 pentru punerea in aplicare a noului Cod de procedura penala, in vigoare de la 1 februarie 2014.

EXTRAS:

Capitolul I. Reglementarea instituţiei camerei preliminare şi

modificările aduse de noul Cod de procedură penală cu privire la nulităţi,

prezentarea materialului de urmărire penală şi sesizarea instanţei

Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură penală, activitatea de verificare a legalităţii sesizării instanţei şi a legalităţii administrării probelor ori a efectuării actelor de către organele de urmărire penală se va efectua de către judecătorul de cameră preliminară, care în faza premergătoare şi distinctă judecăţii va trebui să efectueze controlul specific astăzi instituţiilor reglementate de art. 300 şi art. 332 CPP.

Având în vedere modificările majore ce vor surveni în cadrul procedurii penale cu ocazia intrării în vigoare a noului cod, considerăm că se impune a fi făcută o prezentare succintă a noii instituţii a camerei preliminare şi totodată o evidenţiere a modificărilor care vor fi aduse principalelor instituţii juridice ce vor avea în continuare relevanţă la momentul verificării realizate în cadrul procedurii camerei preliminare.

Această prezentare va facilita în acelaşi timp parcurgerea cu uşurinţă a speţelor şi notelor doctrinare ce fac obiectul prezentei lucrări, din perspectiva noilor instituţii şi noţiuni juridice.

EXTRAS:

(...)

Uniunea combate excluziunea socială şi discriminările şi promovează justiţia şi protecţia sociale, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copilului.

Aceasta promovează coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre.

Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european.

(...)