Drept penal. Partea speciala [Infractiuni contra persoanei si infractiuni contra patrimoniului] | Autor: Cioclei Valerian

EXTRAS:

Capitolul I.

Societatea şi dreptul penal

Secţiunea 1. Societatea, ilicitul juridic şi ilicitul penal

1. În 1939, Vintilă Dongoroz sesiza esenţa vieţii sociale ca „viaţă de relaţiune”, cum o numea el. Orice societate cuprinde o serie de elemente, între care fiinţa umană este silită să acţioneze, să interacţioneze şi să relaţioneze respectând dezideratele vieţii sociale, dar răspunzând în acelaşi timp şi propriilor nevoi şi trebuinţe. Concilierea acestor două chestiuni reprezintă sâmburele bunei funcţionări a societăţii. Atunci când o conduită umană se încadrează în tiparul de comportament social-dezirabil, ea este calificată ca fiind convenabilă pentru societate şi grupul social. Ori de câte ori conduita umană depăşeşte, încalcă sau înfrânge acest tipar, ea va fi calificată drept neconvenabilă şi sancţionată ca atare.

În cadrul acestor mecanisme sociale complexe, rolul principal este deţinut de ordinea juridică sau Dreptul, definit succint ca fiind ansamblul regulilor de conduită impuse de puterea publică şi menite a asigura ordinea în societate. Dreptul nu poate exista decât în cadrul societăţii – ubi societas, ibi ius –, fiind forma cea mai expresivă, mai precisă şi mai sigură de disciplinare a ordinii sociale. Regulile de conduită socială reprezintă comenzi, ordine sau precepte prin care societatea ne cere să facem ceva (iussum), să nu facem ceva (vetitum) sau să facem ceva în anumite condiţii (permissum), precum şi consecinţa nerespectării preceptului, adică tipul de reacţiune socială care va interveni în vederea restabilirii ordinii sociale tulburate prin conduita neconvenabilă. Această consecinţă reprezintă sancţiunea regulii (sanctio).

În cadrul regulilor de conduită socială, normele juridice reprezintă o categorie distinctă, deosebită sub aspectul formei şi al gradului lor de eficienţă. Normele juridice sunt stabilite şi impuse de puterea publică, fiind explicite, obligatorii şi irefragabile pentru toţi membrii societăţii. Sub aspectul conţinutului substanţial, normele juridice sunt alcătuite din precept (praeceptum iuris), alcătuit din ipoteză şi dispoziţie, şi din sancţiune (sanctio iuris), care este determinată şi care poate consta în reparare, retribuţie sau prevenţie. Puterea publică este implicată în realizarea normelor juridice sub triplu aspect: edictarea normelor juridice se realizează de către puterea legiuitoare, aplicarea lor concretă se realizează de către puterea judecătorească, iar supravegherea respectării, precum şi executarea sancţiunilor se realizează de către puterea executivă.

2. Normele juridice, prin preceptul lor, limitează libertatea individuală de acţiune, stabilind o sferă a tolerabilităţii sociale a acţiunilor umane. Tot ceea ce preceptul regulilor de conduită nu opreşte şi tot ceea ce este conform cu acestea constituie sfera licitului, care ar cuprinde deci ansamblul acţiunilor umane permise sau tolerate de către societate. Tot ceea ce regulile de conduită interzic şi tot ceea ce este contrar preceptului acestora constituie sfera ilicitului. Acesta ar cuprinde deci ansamblul acţiunilor umane nepermise şi netolerate de către societate. În plus faţă de cele două categorii tranşante şi monocolore, doctrina vorbeşte şi despre două categorii intermediare – ilicitul tolerat şi ilicitul aparent. Prima sintagmă s-ar referi la faptele de pericol social redus, dar care, formal, constituie o încălcare a preceptului normei juridice, iar cea de-a doua la acele acţiuni sau inacţiuni care eludează conţinutul unor norme prohibitive sau onerative ori prin care se speculează anumite neconcordanţe legislative.

Prin conţinutul său, o regulă de conduită nu determină decât la modul abstract ceea ce este licit. În opinia lui V. Dongoroz, în regula de conduită nu găsim decât noţiunea sau conceptul ilicitului, adică ilicitul abstract sau obiectivitatea ideologică a faptului. Când regula de conduită a fost în mod efectiv încălcată, faptul sau activitatea prin care s-a înfrânt această regulă constituie ilicitul concret sau obiectivitatea reală a faptului.

Ilicitul reprezintă deci neconformitatea sau antijuridicitatea unei acţiuni (conduite) umane cu o regulă de conduită. Sub aspectul specificului normei juridice încălcate, ilicitul poate fi civil, administrativ, penal, fiscal etc. V. Dongoroz vorbeşte despre ilicit penal şi ilicit extra-penal, după cum consecinţa nerespectării unei reguli de drept constă într-o pedeapsă sau doar o sancţiune reparatorie.

Ilicitul penal reprezintă forma cea mai gravă a ilicitului juridic, întrucât produce cea mai însemnată tulburare a ordinii juridice. Spre deosebire de celelalte forme de ilicit juridic apreciate ca fiind mai puţin grave pentru buna desfăşurare a relaţiilor sociale, ilicitul penal este expres şi limitativ determinat de legiuitor şi implică o reacţie socială concertată, promptă şi aspră din partea organelor specializate ale statului. Această reacţie constă în aplicarea pedepsei, cea mai gravă sancţiune juridică existentă.

3. Delimitarea ilicitului penal de celelalte forme de ilicit juridic pe baza sancţiunii aplicabile – adică criteriul formal – a fost avansată de V. Dongoroz încă de la 1939. Acesta a venit cu propria-i viziune asupra criteriilor de delimitare a ilicitului penal de cel extra-penal, oferind o soluţie proprie acestei chestiuni, după ce a avansat mai multe critici cu privire la celelalte criterii de delimitare propuse de literatura de specialitate. Teoriile anterioare ce propuneau delimitarea ilicitului penal de cel extra-penal pot fi grupate în două mai categorii: teorii ce marşează pe deosebirile cantitative şi teorii ce pun accentul pe distincţiile de ordin calitativ între cele două forme de ilicit juridic, penal şi extra-penal. Astfel, teoria deosebirii cantitative avansează ca unic criteriu de delimitare gradul de pericol social al conduitei umane ce încalcă preceptul unei norme juridice. Faptele penale prezintă un grad de pericol social mai ridicat decât faptele prin care se încalcă o normă extra-penală, produc o tulburare mai gravă, mai însemnată ordinii sociale. Potrivit teoriei deosebirii calitative, distincţia dintre ilicitul penal şi cel extra-penal tre-buie realizată plecând de la elemente mult mai importante decât gravitatea faptei. Însă teoriile calitative sunt scindate în funcţie de elementul pe care adepţii îl propun pentru realizarea distincţiei. Astfel au fost propuse criterii subiective de delimitare, între care cel mai uzitat este cel al intenţiei frauduloase, văzută ca atitudine agresivă, voinţă şi conştiinţă de a face rău. Alte criterii propuse în cadrul teoriilor deosebirii calitative sunt cele obiective. Astfel, este propusă delimitarea ilicitului penal de cel extra-penal în funcţie de natura dreptului lezat, coloritul moral al faptului ilicit, rezonanţa socială a faptului sau personalitatea făptuitorului. Potrivit adepţilor acestor criterii, ilicitul penal nesocoteşte un drept, pe când cel extra-penal nesocoteşte o îndatorire, cel penal înfrânge o comandă, pe când cel extra-penal înfrânge o obligaţie, cel penal încalcă drepturile obiective, pe când cel extra-penal încalcă drepturile subiective etc. Sau, plecând de la criteriul coloritului moral al faptului ilicit, ilicitul penal loveşte în sentimentul de pietate sau milă, jigneş- te conştiinţa morală a colectivităţii, nesocoteşte sentimentele morale ale colectivităţii, izvorăşte din motive egoiste sau nesocoteşte sentimentul de solidaritate socială. Potrivit unor alte criterii obiective, ilicitul penal provoacă o reacţie socială de tipul alarmării societăţii în genere, iar nu a unor persoane individuale, produce un rău public şi social, produce dezordine socială sau pune în lumină personalitatea periculoasă, înclinaţiile distructive şi antisociale ale celor ce săvârşesc astfel de fapte.

În ciuda multitudinii criteriilor propuse de doctrină în vederea deosebirii eficiente a ilicitului penal de celelalte forme de ilicit juridic, criteriul formal, al naturii sancţiunii aplicabile, apare ca fiind cel mai simplu şi mai facil de utilizat. Astfel, se consideră ilicit penal orice fapt pentru care normele juridice prevăd o pedeapsă, spre deosebire de ilicitul extra-penal, sancţionat doar cu o sancţiune pur reparatorie.

(...)

EXTRAS:

(...)

Capitolul II. tentativa Art. 20. Conţinutul tentativei. (1) Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi­a produs efectul.

(2) Există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când s­au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.

(3) Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea.

(...)

Apărarea diferitelor valori sociale se realizează printr-o diversitate de forme şi mijloace. Titularii diferitelor valori sociale ocrotite de legea penală au dreptul să pretindă respectarea acestor valori de către ceilalţi membri ai colectivităţii, iar în caz de violare a acestora să recurgă la organele competente pentru restabilirea ordinii de drept încălcate.

Încălcarea oricărei dispoziţii incriminatoare din legea penală face să se nască un conflict, un raport juridic de drept penal, în baza căruia titularul dreptului încălcat va beneficia de protecţia legii penale.