Tratatele Uniunii Europene 2013 | Editia a IV-a | Autori: Beatrice Andresan-Grigoriu, Tudorel Stefan

Fundamentul juridic al Uniunii Europene este reprezentat de două tratate: Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Denumirea mult mai cunoscută, „Tratatul de la Lisabona” reprezintă, din punct de vedere juridic, un „tratat de modificare” a instrumentelor juridice anterioare – un compromis între necesitatea unei reforme, pe de o parte, şi nevoia de a păstra simbolistica şi nivelul declarativ al ambiţiilor la un nivel cât mai scăzut.

Tratatul de la Lisabona aduce cele mai importante modificări în structura Uniunii Europene după Maastricht, printr-o modalitate „cuminte” din punctul de vedere al imaginii, dar sigură din punct de vedere juridic. De asemenea, flexibilitatea introdusă de Tratat, prin clauzele pasarele (prevăzute şi în Tratatul constituţional) şi prin clauza de revizuire simplificată, reprezintă un pas înainte deosebit de important, care dă posibilitatea ajustării cadrului constituţional al Uniunii în mod rapid şi eficient, în funcţie de evoluţii punctuale, cu respectarea garanţiilor de „menţinere a suveranităţii” statelor membre.

Uniunea Europeană a cunoscut în ultimele două decenii o dezvoltare fără precedent, atât în ceea ce priveşte expansiunea către noi arii geografice, cât şi cea a creşterii nivelului integraţionist. Cea mai exemplificativă în acest sens este succesiunea de tratate care au apărut cu o frecvenţă de aproximativ cinci ani între ele: Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, proiectul de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa şi, acum, Tratatul de la Lisabona.

Mai multe motive au stat la baza ritmului accelerat de schimbare prin care a trecut construcţia europeană în ultimii douăzeci de ani. Ele au fost atât de natură internă, comunitară, dar şi de natură externă, respectiv legate de noutăţile petrecute pe scena mondială. În acest ultim caz, este pentru oricine evident că evenimente precum căderea sistemului comunist în Europa de Est sau apariţia unor provocări precum momentul 11 septembrie nu puteau să nu aducă schimbări în modul în care eşafodajul comunitar este construit şi funcţionează.

Modificările ultimilor ani au adus şi o modificare a raportului de forţe în bătălia veşnică ce s-a dus în domeniul unional, între suveranitatea naţională a statelor membre şi nivelul comunitar de reglementare şi acţiune. Dacă până în anii `80, primul nivel era preponderent, iar al doilea axat mai ales pe latura economică, dezvoltările actuale l-au extins pe ultimul şi în arii noi, precum politica externă, cetăţenia, justiţia. O astfel de schimbare a adus după sine un mare entuziasm de partea celor care doresc o Uniune apropiată ca model de statele federale, însă a declanşat şi o reacţie de respingere din ce în ce mai puternică din partea celor care se tem de o astfel de perspectivă.

Tendinţele de mai sus s-au relevat cu tărie de curând, odată cu lupta din jurul proiectului de Constituţie europeană. Ce s-a întâmplat? Factorii de decizie comunitari au decis ca după Tratatul de la Nisa să se producă o schimbare profundă în modul de organizare şi funcţionare a Uniunii, schimbare pe care au dorit să o concretizeze într-un nou text de drept comunitar primar.

Pentru a-i da acestuia şi o valoare simbolică s-a decis ca să poarte numele de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa. Era clară direcţia: înainte către un stat federal european, o constituţie fiind specifică statelor!

Pentru a se ajunge la documentul ce avea să fie cunoscut ulterior în limbajul comun drept „Constituţia europeană”, s-a apelat la un proces lung şi complicat, proces care s-a dorit a oferi noului act fundamental o legitimare democratică. Astfel, a fost convocată o aşa-numită Convenţie Europeană, instituţie temporară, în cadrul căreia s-au reunit atât reprezentanţi din fiecare ţară membră U.E., ba chiar şi din cele candidate, dar şi reprezentanţi ai instituţiilor comunitare. Lucrările acesteia s-au deschis la Bruxelles pe 28 februarie 2002, ea reuşind să definitiveze proiectul de Tratat în prima jumătate a anului 2003, astfel încât acesta a fost adoptat prin consens de Convenţie în vara lui 2003.

Cu toate acestea, procesul de implementare a proiectului s-a blocat pentru încă un an de zile, în faţa unor nemulţumiri a unei părţi din statele membre cu privire la unele chestiuni conţinute de el. În condiţiile amintite, Tratatul a fost semnat, într-un final, la Roma, pe data de 29 octombrie 2004. Relativ rapid s-a putut observa că următorii paşi, cei de ratificare de către fiecare ţară membră a U.E., s-au dovedit imposibil de făcut în totalitate. Franţa şi Olanda, în primăvara lui 2005, au convocat fiecare câte un referendum cu privire la acest text legal comunitar, rezultatul fiind respingerea ratificării sale. Campania „nu” din ambele state au profitat exact de sentimentul de frică al populaţiei faţă de o federalizare prea accentuată a proiectului european ce fusese declanşat de schimbările profunde din ultimele două decenii.

Uniunea s-a mai confruntat cu blocaje în cadrul proceselor de ratificare de către ţările membre a textelor sale de bază. Se mai întâmplase în cazul Tratatului de la Maastricht cu Danemarca şi în cel de la Nisa cu Irlanda. De fiecare dată s-a putut trece peste problemele apărute, convocându-se noi consultări, după oferirea, în cazul Danemarcei, a unui regim special garantat printr-o anexă la Tratat, iar în cazul Irlandei de aplicare a unei campanii extrem de puternice în favoarea unui răspuns „Da”.

Această soluţie, însă, nu mai putea fi aplicată şi acum pentru că Franţa şi Olanda aveau cu totul altă pondere, atât la nivel politic şi economic, cât şi moral, în Uniune, decât Irlanda şi Danemarca, ţări care nu erau membre fondatoare iar, pe de altă parte, obstacole de aceeaşi natură se prefigurau aproape cu siguranţă şi în cazul Marii Britanii sau Poloniei. Anii 2005 şi 2006 s-au scurs fără a se ajunge la o rezolvare cu privire la problema Constituţiei Europene.

Abia în a doua parte a anului 2007 s-a ajuns la o soluţie de compromis pe care factorii de decizie comunitari o sperau viabilă. Ea s-a concretizat în apariţia unui nou act comunitar, denumit Tratatul de reformă sau Tratatul de la Lisabona, după locul în care a fost semnat oficial de şefii de state şi de guverne pe 13 decembrie 2007. Noul Tratat este clădit, în general, pe conţinutul Constituţiei Europene, din cadrul căreia au fost înlăturate prevederile cele mai controversate şi, în primul rând, titlul de „Constituţie”, care speria populaţia europeană prin simbolismul pe care îl cuprindea. În acelaşi timp, pentru ţara noastră, noul tratat este primul pe care îl semnează în calitate de ţară membră.

Noul document se spera că va intra în vigoare la 1 ianuarie 2009, după ratificarea sa de către toţi cei 27 de membrii ai Uniunii, însă, şi acest proces de ratificare s-a împotmolit într-un loc devenit se pare „tradiţional” - Irlanda. În această ţară un referendum convocat cu privire la ratificarea tratatului a dat rezultat negativ. A trebuit să fie convocat un alt referendum în a doua parte a anului 2009. Acesta din urmă a arătat o susţinere cu privire la noul Tratat, astfel încât noul Tratat de Reformă de la Lisabona a putut intra în vigoare la 1 decembrie 2009.

România a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. Din acel moment am făcut parte direct din aşa-numita „construcţie europeană” ce începuse cu jumătate de secol înainte, la iniţiativa Franţei şi Germaniei de a-şi pune în comun producţia de cărbune şi oţel. Deşi proiectul aderării la UE s-a bucurat de o mare susţinere în rândul populaţiei, ce însemna mai precis acest lucru era şi, din păcate, încă este, pentru majoritatea concetăţenilor noştri, o necunoscută. Ei au susţinut aderarea, mai ales plecând de la considerentul că nivelul de trai din ţările Uniunii Europene este unul cu mult mai ridicat decât cel din România şi, de aceea, se spera ca din momentul integrării în UE şi traiul românilor să se îmbunătăţească simţitor. Dacă rezultatele aderării sunt acum, la trei ani după momentul 2007, încă subiect de dezbatere, necunoaşterea realităţilor construcţiei comunitare se păstrează încă la aceleaşi niveluri. De altfel, şi interesul pentru Uniune a scăzut, el fiind reaprins cât de cât doar cu ocazia celor două campanii electorale din 2007 şi 2009 pentru alegerea parlamentarilor europeni. Din păcate şi respectivele două momente nu au făcut, de multe ori, decât să aducă o şi mai mare confuzie în ceea ce cred românii despre UE, emblematice fiind campaniile unor candidaţi care susţineau că odată ajunşi în Parlamentul European vor „rezolva” un domeniu precum pensiile. Necunoaşterea modului în care funcţionează cu adevărat Uniunea nu este însă specifică doar românilor; ea se întinde în toate ţările membre UE şi provine chiar din modul în care a fost construită aceasta la mijlocul secolului trecut. Dat fiind că naţiunile europene trecuseră prin două războaie mondiale care exacerbaseră sentimentul naţional, a fost destul de greu să se impună o construcţie solidă, de genul SUA; în schimb, s-a optat spre politica paşilor mărunţi şi a compromisului între nivelul naţional şi cel comunitar de luare a deciziilor. Astfel, fiecare din principalele instituţiile create în Comunităţi a fost lăsată să aibă un cuvânt de spus, mai mult sa mai puţin important: Comisia Europeană pentru că reprezenta, într-un fel, actorul cel mai independent de interesele naţionale, Consiliul de Miniştrii tocmai pentru că le reprezenta cel mai direct iar Parlamentul European, ca reprezentant direct al cetăţenilor statelor membre. Aşa s-a ajuns ca, pentru adoptarea unui act legislativ comunitar, acesta să fie trecut printr-un proces complicat în care erau implicate toate instituţiile citate. Ori, pentru omul de rând, căruia nici măcar nivelul naţional de funcţionare a statului nu îi este foarte clar, nivelul comunitar deja devenea o nebuloasă. În anii 2000 s-a dorit, cel puţin la nivel declarativ, ca Uniunea să fie adusă „mai aproape” de cetăţenii ei. Astfel s-au luat câteva iniţiative, cea mai cunoscută fiind aceea a „Constituţiei europene”, prin care se dorea atât o simplificare a cadrului legislativ comunitar primar cât şi o creştere a importanţei nivelului comunitar în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor UE, precum şi democratizarea mai mare a modului de funcţionare a structurii Unionale, printr-o mai mare putere acordată Parlamentului European, ca for direct ales de cetăţeni. Rezultatul nu a fost cel aşteptat, proiectul de „Tratat instituind o Constituţie pentru Europa” fiind un text complex, de sute de pagini, spre deosebire de simplitatea Constituţiilor naţionale, şi având şi defectul fundamental că nu a putut fi pus în practică. În schimb, s-a optat pentru un nou tratat modificator al celor deja existente, practică ce duce la crearea unui cadru deosebit de stufos şi nedesluşit pentru nespecialişti. S-a ajuns astfel ca Uniunea să fie, în continuare, ceva depărtat de conştiinţa cetăţeanului de rând, chiar dacă impactul ei este direct asupra a multor laturi din viaţa de zi cu zi a acestuia. Relevant pentru modul în care europenii privesc construcţia europeană este faptul că aproape de fiecare dată, în ultimii 20 de ani, când li s-a cerut opinia în cadrul unor referendumuri cu privire la schimbările aduse cadrului unional, ei s-au opus, cel puţin într-o primă fază. Astfel, danezii au respins la începutul anilor `90 Tratatul de la Maastricht, irlandezii peste un deceniu pe cel de la Nisa, francezii şi olandezii Constituţia Europeană iar irlandezii au recidivat în privinţa Tratatului de la Lisabona. Un alt exemplu oficial de cât de „populară” este Uniunea printre cetăţeni este şi extrem de slaba lor participare la alegerile pentru Parlamentul European. Cartea de faţă îşi doreşte să aducă lumină, atât publicului larg cât şi celor cu activităţi legate direct de fenomenul comunitar, cu privire la unul dintre cele mai importante aspecte ale Uniunii, sistemul său instituţional. Pentru a realiza acest lucru am structurat prezentarea pe mai multe capitole, unul cu privire la modul în care Uniunea s-a dezvoltat de la începuturi şi până în prezent, altul în care se tratează caracteristicile generale ale sistemului instituţional comunitar şi, apoi, câte unul pentru fiecare dintre instituţiile care fac parte din acest sistem, astfel cum a fost el redesenat de Tratatul de la Lisabona intrat în vigoare la sfârşitul anului 2009, respectiv 1 decembrie. În cadrul prezentării fiecărei instituţii s-a încercat cuprinderea cât mai multor aspecte, de la modul în care e organizată, la modul de funcţionare sau atribuţiile sale, însă s-a insistat şi pe prezentarea personalului care face parte din conducere, considerându-se că acesta, de multe ori, ajunge să reprezinte mult mai mult pentru caracteristicile vieţii unui organism decât litera unui Tratat sau Regulament de Funcţionare. În acelaşi timp am dorit să prezentăm şi exemple concrete din modul în care aceste instituţii au fost implicate în viaţa Uniunii, pentru a trece dincolo de discursul pur teoretic, în zona practicii de zi cu zi.

Structurata pe parcursul a doua parti - Partea I - Consideratii teoretice si Partea a II-a: Documente si formulare utile, lucrarea de fata abordeaza un subiect din ce in ce mai dezbatut in ultima vreme in contextul cresterii numarului de cereri in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului.

In partea I - Consideratii teoretice cuprinde mai multe capitole de un real folos in activitatea oricarui jurist sau schiar student la drept, precum:

- Drepturile omului pe continentul european si sistemul institutional de aparare si garantare;

- Organizarea si functionarea Curtii Europene a Drepturilor Omului;

- Procedura in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului;

- Rolul avocatului in procedurile Curtii Europene a Drepturilor Omului;

- Rolul agentului guvernamental in procedurile Curtii Europene a Drepturilor Omului;

- Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Uniunea Europeana (acest capitol cuprinde o prezentare pe larg a Cartei Drepturilor Fundamentale de la Lisabona, intrata in vigoare la 1 decembrie 2009, Carta care instituie personalitate juridica proprie Uniunii Europene).

Cea de-a doua parte a lucrarii - Documente si formulare utile - este de natura a da o latura foarte practica cartii, reunind principalele reglementari necesare unei persoane care doreste sa formuleze o plangere catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului:

- Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Protocoalele aditionale;

- Legislatia interna in materie;

- Regulamentul CEDO;

- Cerere de masuri provizorii;

- Cerere introductiva de instanta;

- Observatiile scrise;

- Cereri privind satisfactia echitabila;

- Nota in atentia persoanelor care doresc sa se adreseze Curtii;

- Model de procura pentru reprezentarea in fata CEDO 

Titlul lucrării: NOUL COD CIVIL COMENTAT SI ADNOTAT (Art. 2.557-2.664). Cartea a VII-a: Dispoziţii de Drept Internaţional Privat

Autor / Coordonator: Avocat Eduard Dragomir

Colectie: Codul civil al României

Producător: Editura Nomina Lex, Info-Consulting Agency

ISBN: 978-606-8153-32-2

Numar de pagini: 623

Format: 148 X 215

Interior: cusut

Coperta: cartonată, tare, lucioasa

Data lansării: 3 Martie 2012

Disponibilitate: Pe stoc

Prezentare pe scurt: Lucrarea de faţă reprezintă prima publicaţie ce abordează dispozitiile Noului Cod civil al României în materia Dreptului Internaţional Privat. Totodată, pentru întâia oară sunt prezentate şi comentate toate articolele în materie; pentru prima dată, sub fiecare articol s-au introdus note ce cuprind trimiteri la legislaţia conexă cu articolul în cauză (atât din dreptul intern, cât şi din dreptul internaţional), trimiteri de natură a veni în sprijinul avocaţilor şi celorlalte categorii de profesionişti ai dreptului; pentru prima dată în acest domeniu sunt reproduse toate articolele corespondente din reglementarea anterioară, pentru ca oricine să poată analiza schimbările intervenite comparand de sine însuşi noul si vechiul cadru legal; sunt reproduse ad literram dispoziţiile Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil; sunt reproduse în citat definiţii doctrinare, acolo unde s-a considerat util; sunt prezentate elemente de drept comparat atât din statele membre ale Uniunii Europene, cât şi din alte state; sunt prezentate în extras şi câteva elemente de jurisprudenţă, atât din dreptul intern, cât şi european; legislaţia Uniunii Europene incidentă în cazul anumitor articole este reprodusă integral. Şi, în final, lucrarea se încheie cu un glosar de termeni şi expresii juridice şi un tabel general de observaţii, corespondenţe şi corelaţii.