MOMENTAN, ACEASTA CARTE NU MAI ESTE IN STOC!

De acelasi autor va recomandam:

Teste grila pentru magistratura, avocatura si examenul de licenta - Drept procesual civil 2014

Prezenta lucrare constiuie un instrument de lucru util pentru studentii si abasolventii facultatilor de drept, ajutand la invatarea, fixarea si repetarea principalelor discipline din domeniul juridic.

Avand un continut complex, lucrarea cuprinde un n umar de 3254 teste grila, structurate astfel:

- Drept Civil - 1027 teste

- Drept Procesual civil - 737 teste

- Drept penal - 667 teste

- Drept procesual penal - 823 teste

Fiecare test cuprinde 3 variante de raspuns, putand fi corecte doar una sau doua dintre variante.

Consideratia pe care o avem fata de beneficiari ne-a determinat sa procedam la reactualizarea lucrarii, luand in calcul atat modificarile legislative intervenite pana la data de 10 mai 2012, dar si hotararile si intentiile de includere partiala a dispozitiilor Noului Cod civil in tematica concursurilor si examenelor ce se organizeaza in anul 2012.

In acest sens, la disciplina drept civil, dispozitiile Noului Cod civil au fost reflectate in cuprinsul testelor ce se regasesc in cadrul primelor trei capitole ale acestei materii, si anume: Aplicarea in timp a Noului Cod civil; Bunurile si Actul Juridic Civil.

(Autorul)

Lucrarea Ghid de cercetare penala. Editia aII-a | Autor: Dumitru Mirel este structurată în două părţi:

Prima reuneste aspecte teoretice relevante pentru organele de cercetare penală, iar cea de-a doua este practică, cuprinzând peste 200 de formulare şi modele de urmărire penală şi acte procesuale. Demersul autorului este motivat de dorinţa de a oferi un îndrumar practic pentru cei care debutează în profesie (absolvenţi ai facultăţilor de drept, dar mai ales ai Academiei de Poliţie), dar şi de a veni în sprijinul organelor de cercetare penală sau avocaţilor care activează în domeniul penal, prin sistematizarea pe capitole a celor mai uzuale formulare şi acte procesuale.

Prezenta editie, a 2-a a Ghidului a fost actualizată cu următoarele elemente de noutate:

- Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor;

- Noul Cod civil;

- Noul Cod de procedură civilă;

- Legea nr. 28/2012 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în vederea îmbunătăţirii activităţii de valorificare a bunurilor sechestrate;

- Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă

VOLUMUL AL III-LEA

Aceasta lucrare a fost recomandata de I.C.J. spre reeditare, care apartine unui trecut relativ apropiat si din dorinta de a satisface nevoia de documentare si aprofundare a juristilor penalisti in pragul reformei legislatiei penale care are loc in tara noastra si care isi propune, pe langa modernizarea legislatiei penale si valorificarea acelor solutii teoretice si practice dovedite viabile din cultura penala a trecutului.

Lucrarea abordeaza problematica penala dintr-o perspectiva mai profunda; ea identifica esenta fiecarei institutii juridico-penale pe care o explica, o analizeaza in corelatie cu alte institutii, dezvaluie implicatiile teoretice si practice ale dispozitiilor legale la care se refera. Lucrarea se vadeste actuala pentru ca legislatia penala in curs de adoptare va pastra multe dintre institutiile si reglementarile elaborate in anul 1969, pe langa faptul ca punand la dispozitia cititorului idei, conceptii, explicatii legate de esenta institutiilor penale, aceste aprofundari isi pastreaza valoarea indiferent de o modificare legislativa sau alta.

Lucrarea a fost editata in perioada anilor 1969-1976, astfel ca poarta amprenta acelor vremuri, dar acest aspect nu reduce din valoarea volumelor reeditate, ci ii fixeaza numai etapa istorica in care au fost elaborate. De subliniat insa ar fi ca lucrarea de fata este cel mai putin "politizata" in raport cu alte lucrari aparute in acele timpuri. Se stie ca toate lucrarile stiintifice ale Institutului s-au caracterizat printr-o expunere sobra, tehnica, sistematizata a ideilor. Acesta a devenit un "stil" respectat cu grija de toti cercetatorii.

Conducatorul si coordonatorul lucrarii, profesorul Vintila Dongoroz, a imprimat colectivului de elaborare a lucrarii spiritul sau analitic, echilibrat, preocuparea pentru o temeinica documentare si pentru motivarea stiintifica a solutiilor de reglementare propuse.

Lucrarea de fata este reeditata in forma si cu continutul original.

EXTRAS:

Capitolul I.

Societatea şi dreptul penal

Secţiunea 1. Societatea, ilicitul juridic şi ilicitul penal

1. În 1939, Vintilă Dongoroz sesiza esenţa vieţii sociale ca „viaţă de relaţiune”, cum o numea el. Orice societate cuprinde o serie de elemente, între care fiinţa umană este silită să acţioneze, să interacţioneze şi să relaţioneze respectând dezideratele vieţii sociale, dar răspunzând în acelaşi timp şi propriilor nevoi şi trebuinţe. Concilierea acestor două chestiuni reprezintă sâmburele bunei funcţionări a societăţii. Atunci când o conduită umană se încadrează în tiparul de comportament social-dezirabil, ea este calificată ca fiind convenabilă pentru societate şi grupul social. Ori de câte ori conduita umană depăşeşte, încalcă sau înfrânge acest tipar, ea va fi calificată drept neconvenabilă şi sancţionată ca atare.

În cadrul acestor mecanisme sociale complexe, rolul principal este deţinut de ordinea juridică sau Dreptul, definit succint ca fiind ansamblul regulilor de conduită impuse de puterea publică şi menite a asigura ordinea în societate. Dreptul nu poate exista decât în cadrul societăţii – ubi societas, ibi ius –, fiind forma cea mai expresivă, mai precisă şi mai sigură de disciplinare a ordinii sociale. Regulile de conduită socială reprezintă comenzi, ordine sau precepte prin care societatea ne cere să facem ceva (iussum), să nu facem ceva (vetitum) sau să facem ceva în anumite condiţii (permissum), precum şi consecinţa nerespectării preceptului, adică tipul de reacţiune socială care va interveni în vederea restabilirii ordinii sociale tulburate prin conduita neconvenabilă. Această consecinţă reprezintă sancţiunea regulii (sanctio).

În cadrul regulilor de conduită socială, normele juridice reprezintă o categorie distinctă, deosebită sub aspectul formei şi al gradului lor de eficienţă. Normele juridice sunt stabilite şi impuse de puterea publică, fiind explicite, obligatorii şi irefragabile pentru toţi membrii societăţii. Sub aspectul conţinutului substanţial, normele juridice sunt alcătuite din precept (praeceptum iuris), alcătuit din ipoteză şi dispoziţie, şi din sancţiune (sanctio iuris), care este determinată şi care poate consta în reparare, retribuţie sau prevenţie. Puterea publică este implicată în realizarea normelor juridice sub triplu aspect: edictarea normelor juridice se realizează de către puterea legiuitoare, aplicarea lor concretă se realizează de către puterea judecătorească, iar supravegherea respectării, precum şi executarea sancţiunilor se realizează de către puterea executivă.

2. Normele juridice, prin preceptul lor, limitează libertatea individuală de acţiune, stabilind o sferă a tolerabilităţii sociale a acţiunilor umane. Tot ceea ce preceptul regulilor de conduită nu opreşte şi tot ceea ce este conform cu acestea constituie sfera licitului, care ar cuprinde deci ansamblul acţiunilor umane permise sau tolerate de către societate. Tot ceea ce regulile de conduită interzic şi tot ceea ce este contrar preceptului acestora constituie sfera ilicitului. Acesta ar cuprinde deci ansamblul acţiunilor umane nepermise şi netolerate de către societate. În plus faţă de cele două categorii tranşante şi monocolore, doctrina vorbeşte şi despre două categorii intermediare – ilicitul tolerat şi ilicitul aparent. Prima sintagmă s-ar referi la faptele de pericol social redus, dar care, formal, constituie o încălcare a preceptului normei juridice, iar cea de-a doua la acele acţiuni sau inacţiuni care eludează conţinutul unor norme prohibitive sau onerative ori prin care se speculează anumite neconcordanţe legislative.

Prin conţinutul său, o regulă de conduită nu determină decât la modul abstract ceea ce este licit. În opinia lui V. Dongoroz, în regula de conduită nu găsim decât noţiunea sau conceptul ilicitului, adică ilicitul abstract sau obiectivitatea ideologică a faptului. Când regula de conduită a fost în mod efectiv încălcată, faptul sau activitatea prin care s-a înfrânt această regulă constituie ilicitul concret sau obiectivitatea reală a faptului.

Ilicitul reprezintă deci neconformitatea sau antijuridicitatea unei acţiuni (conduite) umane cu o regulă de conduită. Sub aspectul specificului normei juridice încălcate, ilicitul poate fi civil, administrativ, penal, fiscal etc. V. Dongoroz vorbeşte despre ilicit penal şi ilicit extra-penal, după cum consecinţa nerespectării unei reguli de drept constă într-o pedeapsă sau doar o sancţiune reparatorie.

Ilicitul penal reprezintă forma cea mai gravă a ilicitului juridic, întrucât produce cea mai însemnată tulburare a ordinii juridice. Spre deosebire de celelalte forme de ilicit juridic apreciate ca fiind mai puţin grave pentru buna desfăşurare a relaţiilor sociale, ilicitul penal este expres şi limitativ determinat de legiuitor şi implică o reacţie socială concertată, promptă şi aspră din partea organelor specializate ale statului. Această reacţie constă în aplicarea pedepsei, cea mai gravă sancţiune juridică existentă.

3. Delimitarea ilicitului penal de celelalte forme de ilicit juridic pe baza sancţiunii aplicabile – adică criteriul formal – a fost avansată de V. Dongoroz încă de la 1939. Acesta a venit cu propria-i viziune asupra criteriilor de delimitare a ilicitului penal de cel extra-penal, oferind o soluţie proprie acestei chestiuni, după ce a avansat mai multe critici cu privire la celelalte criterii de delimitare propuse de literatura de specialitate. Teoriile anterioare ce propuneau delimitarea ilicitului penal de cel extra-penal pot fi grupate în două mai categorii: teorii ce marşează pe deosebirile cantitative şi teorii ce pun accentul pe distincţiile de ordin calitativ între cele două forme de ilicit juridic, penal şi extra-penal. Astfel, teoria deosebirii cantitative avansează ca unic criteriu de delimitare gradul de pericol social al conduitei umane ce încalcă preceptul unei norme juridice. Faptele penale prezintă un grad de pericol social mai ridicat decât faptele prin care se încalcă o normă extra-penală, produc o tulburare mai gravă, mai însemnată ordinii sociale. Potrivit teoriei deosebirii calitative, distincţia dintre ilicitul penal şi cel extra-penal tre-buie realizată plecând de la elemente mult mai importante decât gravitatea faptei. Însă teoriile calitative sunt scindate în funcţie de elementul pe care adepţii îl propun pentru realizarea distincţiei. Astfel au fost propuse criterii subiective de delimitare, între care cel mai uzitat este cel al intenţiei frauduloase, văzută ca atitudine agresivă, voinţă şi conştiinţă de a face rău. Alte criterii propuse în cadrul teoriilor deosebirii calitative sunt cele obiective. Astfel, este propusă delimitarea ilicitului penal de cel extra-penal în funcţie de natura dreptului lezat, coloritul moral al faptului ilicit, rezonanţa socială a faptului sau personalitatea făptuitorului. Potrivit adepţilor acestor criterii, ilicitul penal nesocoteşte un drept, pe când cel extra-penal nesocoteşte o îndatorire, cel penal înfrânge o comandă, pe când cel extra-penal înfrânge o obligaţie, cel penal încalcă drepturile obiective, pe când cel extra-penal încalcă drepturile subiective etc. Sau, plecând de la criteriul coloritului moral al faptului ilicit, ilicitul penal loveşte în sentimentul de pietate sau milă, jigneş- te conştiinţa morală a colectivităţii, nesocoteşte sentimentele morale ale colectivităţii, izvorăşte din motive egoiste sau nesocoteşte sentimentul de solidaritate socială. Potrivit unor alte criterii obiective, ilicitul penal provoacă o reacţie socială de tipul alarmării societăţii în genere, iar nu a unor persoane individuale, produce un rău public şi social, produce dezordine socială sau pune în lumină personalitatea periculoasă, înclinaţiile distructive şi antisociale ale celor ce săvârşesc astfel de fapte.

În ciuda multitudinii criteriilor propuse de doctrină în vederea deosebirii eficiente a ilicitului penal de celelalte forme de ilicit juridic, criteriul formal, al naturii sancţiunii aplicabile, apare ca fiind cel mai simplu şi mai facil de utilizat. Astfel, se consideră ilicit penal orice fapt pentru care normele juridice prevăd o pedeapsă, spre deosebire de ilicitul extra-penal, sancţionat doar cu o sancţiune pur reparatorie.

(...)

EXTRAS:

SEMINAR 1

Noţiuni generale. Definiţia dreptului penal

Obiectul dreptului penal. Scopul dreptului penal

Caracterele dreptului penal. Principiile dreptului penal

§1. Aspecte teoretice

1. Definiţia dreptului penal

Dreptul penal este ramura sistemului de drept formată din totalitatea normelor juridice care incriminează faptele ce constituie infracţiuni, stabilind sancţiunile ce urmează a fi aplicate celor ce să- vârşesc aceste fapte, precum şi condiţiile tragerii la răspundere penală a acestor persoane, în scopul apărării valorilor sociale ale statului de drept.

2. Obiectul dreptului penal

Obiectul dreptului penal este reprezentat de relaţiile de apărare socială ce iau naştere la momentul adoptării legii penale şi care pot fi de conformare, atunci când subiecţii de drept respectă norma penală, sau represive, atunci când, încălcând legea penală, subiecţii de drept sunt supuşi măsurilor coercitive impuse de aceasta.

3. Scopul dreptului penal

Dreptul penal are ca scop apărarea valorilor sociale ale societăţii împotriva săvârşirii de infracţiuni.

4. Caracterele dreptului penal

– caracter de drept public;

– caracter autonom;

– structură unitară.

5. Principiile dreptului penal

– legalităţii;

– umanismului;

– egalităţii în faţa legii penale;

– prevenirii săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală;

– unicul temei al răspunderii penale îl reprezintă infracţiunea;

– personalităţii răspunderii penale;

– individualizării sancţiunilor de drept penal.

§2. Întrebări

1. Definiţi dreptul penal.

2. Ce reprezintă obiectul dreptului penal?

3. Caracterizaţi scopul dreptului penal.

4. Enumeraţi caracterele dreptului penal.

5. Prin ce se defineşte caracterul de drept public al dreptului penal?

6. Descrieţi caracterul autonom al dreptului penal.

7. Ce asigură unitatea dreptului penal şi ce presupune aceasta?

8. Enumeraţi principiile dreptului penal.

9. Caracterizaţi principiul legalităţii dreptului penal.

10. Caracterizaţi principiul umanismului dreptului penal.

11. Descrieţi principiul egalităţii în faţa legii penale.

12. Cum caracterizaţi principiul prevenirii săvârşirii faptelor prevăzute în legea penală?

13. Care este unicul temei al răspunderii penale? Scurte consideraţii.

14. Caracterizaţi principiul personalităţii răspunderii penale.

15. Ce presupune principiul individualizării sancţiunilor de drept penal?

EXTRAS:

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Dreptul penal este acea ramură a dreptului public, formată din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea ca infracţiuni, sub sancţiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepsei persoanelor care le săvârşesc. Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept, este format din două părţi – partea generală şi partea specială. Partea generală a dreptului penal cuprinde totalitatea normelor penale generale, referitoare la: scopul legii penale, aplicarea acesteia în timp şi spaţiu, infracţiune, răspunderea penală, pedepsele aplicabile, limitele acestora şi condiţiile de aplicare.

În principal, aceste norme se regăsesc în Partea generală a Codului penal, art. 1-154. Partea specială a dreptului penal este definită ca fiind acea parte care cuprinde ansamblul normelor penale prin care se stabilesc faptele de pericol social, considerate infracţiuni, precum şi pedepsele aplicabile celor vinovaţi de comiterea lor. Partea specială a dreptului penal cuprinde totalitatea normelor de incriminare a faptelor socialmente periculoase, considerate ca fiind infracţiuni, norme care se regăsesc în Codul penal (art. 155-362), precum şi în unele legi cu dispoziţii penale.

În Partea specială a Codului penal sunt incriminate faptele care aduc atingere celor mai importante valori sociale – atributelor fundamentale ale statului, precum şi ale persoanei, patrimoniului, autorităţii de stat, activităţii de înfăptuire a justiţiei etc. Dispoziţiile de incriminare din Partea specială a Codului penal sunt completate prin normele prevăzute în unele legi speciale. Prin legile speciale sunt incriminate faptele socialmente periculoase care aduc atingere valorilor specifice diferitelor domenii de activitate, cum ar fi, de exemplu: activităţile comerciale, circulaţia rutieră, protecţia muncii, silvicultura, proprietatea intelectuală etc.

Legiuitorul a urmărit astfel să asigure o mai mare stabilitate Codului penal în raport cu frecventele modificări intervenite în diferitele domenii de activitate şi care sunt reglementate prin legile speciale.

Totodată, prin Codul penal sunt consacrate faptele care prezintă cea mai mare gravitate, aducând atingere celor mai importante valori sociale. Chiar şi în prezenţa unor astfel de deziderate, este de observat faptul că actualmente, dat fiind imperativul armonizării legislaţiei penale cu cea europeană, Codul penal cunoaşte frecvente şi profunde modificări, proces care este de dorit să se finalizeze într-o perioadă de timp cât mai scurtă.

EXTRAS:

Capitolul I. Infracţiuni contra patrimoniului

Secţiunea 1. Consideraţii generale

§1. Noţiunea de patrimoniu şi specificul ocrotirii sale penale

Constituţia României, prin art. 136 alin. (1), prevede în mod expres faptul că proprietatea este publică sau privată. În principiu, orice bun, mobil sau imobil, poate forma obiect al dreptului de proprietate publică sau privată. În acelaşi articol, în alin. (3) sunt enumerate bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice: bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică. Această enumerare se completează cu alte bunuri stabilite, prin diferite legi speciale, ca aparţinând proprietăţii publice. Proprietatea, publică sau privată, poate fi încălcată prin aceleaşi fapte de pericol social considerate ca fiind infracţiuni.

Noţiunea de „patrimoniu” are o sferă mai largă decât no- ţiunea de „proprietate”, incluzând nu numai proprietatea, ci şi totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică. În această accepţiune, patrimoniul este ocrotit, în primul rând, printr-un ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile şi de altă natură, şi numai în ultimă instanţă prin intermediul normelor penale.

În Titlul III al Părţii speciale a Codului penal, legiuitorul a incriminat acele fapte de pericol social care sunt săvârşite împotriva relaţiilor sociale privitoare la existenţa şi folosirea liberă a patrimoniului unei persoane.

(...)

Codul penal şi legile conexe (ediţia a 7-a), este o culegere coordonată de prof. univ. dr. Valerian Cioclei, care conţine, pe lângă textul actualizat al Codului, însoţit de istoric, note utile, recursuri în interesul legii, index etc., şi Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar, republicată.

EXTRAS:

PARTEA GENERALĂ

Titlul I. Legea penală şi limitele ei de aplicare

Capitolul I. Principii generale

(...)

Art. 2. Legalitatea sancţiunilor de drept penal. (1) Legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.

(2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârşită.

(3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.

C. pen. 1969

- Art. 2. Legalitatea incriminării. Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte.

- Art. 11. Neretroactivitatea legii penale. Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni.

LPANCP

- Art. 7. Ori de câte ori o normă în vigoare face trimitere la una sau mai multe infracţiuni prevăzute de Codul penal din 1969 sau de o lege specială modificată prin dispoziţiile prezentei legi, trimiterea se consideră făcută la infracţiunea sau infracţiunile prevăzute de legea nouă, având aceleaşi elemente constitutive.

- Art. 11. Dispoziţiile art. 62 din Codul penal privind amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite anterior intrării în vigoare a acestuia şi nu vor fi avute în vedere pentru determinarea legii penale mai favorabile.

- Art. 12. (1) În cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă. (2) Pedeapsa complementară prevăzută la art. 55 lit. c) din Codul penal nu se aplică în cazul infracţiunilor comise anterior intrării în vigoare a acestuia. 

- Art. 236. Dispoziţiile părţii generale a Codului penal, precum şi dispoziţiile generale ale prezentei legi se aplică şi faptelor sancţionate penal prin legi speciale, în afară de cazul în care legea dispune altfel.

Observaţii

Faţă de C. pen. 1969, a fost extins domeniul de aplicabilitate a principiului legalităţii şi asupra măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative, legiuitorul renunţând la soluţia retroactivităţii obligatorii a măsurilor de siguranţă şi educative prevăzute de legea nouă, astfel cum prevedea art. 12 alin. (2) C. pen. 1969.

Subliniem că, independent de legea penală mai favorabilă, instanţa trebuie să respecte principiul legalităţii sancţiunii şi să nu aplice o pedeapsă accesorie, complementară sau o măsură de confiscare care nu era prevăzută de legea în vigoare la momentul săvârşirii faptei [spre exemplu, cazul de confiscare prevăzut de art. 112 lit. c)]. Astfel, instanţele nu trebuie să realizeze o aplicare strictă a art. 12 alin. (1) LPANCP, chiar actul normativ conţinând o excepţie de la această regulă, respectiv prevederile art. 12 alin. (2) LPANCP privind aplicarea pedepsei complementare a publicării hotărârii judecătoreşti. Regula este valabilă a fortiori şi pentru pedepsele principale, o consfinţire în acest sens fiind art. 11 LPANCP privind amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii.

Prin urmare, în ipotezele amintite, dar şi în alte cazuri nereglementate, chiar dacă legea mai favorabilă din punctul de vedere al pedepsei principale este NCP, instanţa nu poate aplica acele pedepse complementare, accesorii, măsuri de siguranţă sau educative (mai severe) prevăzute de legea nouă, dar nereglementate de C. pen. 1969.

(...)

Intrarea in vigoare a noului Cod penal atrage dupa sine necesitatea conceperii unui instrument util si facil in asimilarea si recapitularea rapida a materiei esentiale pentru examenele consacrate din domeniu, dar si pentru dobandirea rapida a cunostintelor esentiale cu privire la noul Cod.

In acest context, fisele tematice se releva a fi instrumentul cel mai adecvat pentru asimilarea rapida atat a institutiilor noi introduse prin noul Cod penal, cat si a diferentelor fata de vechile institutii, astfel cum acestea au fost regandite prin noua codificare.

In cadrul fiselor tematice, prezentarea institutiilor de Drept penal – Partea generala este realizata schematic, clar si concis, reusind sa reuneasca toate cunostintele teoretice si practice esentiale pentru orice examen.

In structurarea materiei a fost avut in vedere ansamblul subiectelor date in ultimii cinci ani la examenele de admitere in barou, definitivat in avocatura, admitere in INM si magistratura, de capacitate ale magistratilor si de licenta din principalele centre universitare, adaptate la conditiile noului Cod penal.

Structura si grafica acestei carti sunt inedite si au fost special concepute astfel incat sa asigure acoperirea intr-un timp scurt a materiei.

Fiecare fisa contine o parte teoretica si o parte practica, ce ofera atat informatii teoretice tehnice si precise, cat si principalele solutii jurisprudentiale ale instantelor romane incepand cu anul 1969 pana in prezent, care isi pastreaza valabilitatea si dupa data intrarii in vigoare a noului Cod penal.

De asemenea, fisele dedicate institutiilor de Drept penal – Partea generala cu o larga expunere practica sunt insotite de modele de minute ale hotararilor judecatoresti, in scopul conturarii unei imagini complete a modului in care textele de lege se reflecta in actele procesuale, dar si al deprinderii metodologiei intocmirii acestora din perspectiva noului Cod.

Astfel, lucrarea permite oricarui cititor (student, masterand, doctorand, practician la inceput de cariera sau cu experienta) sa inteleaga rapid si sa asimileze facil partea generala a dreptului penal, astfel cum se prezinta aceasta in conditiile noului Cod.

In incercarea de a materializa aceste propuneri, revista este structurata in urmatoarele rubrici:

I. Doctrina, care va reprezenta sectiunea cea mai importanta a revistei. Dorim publicarea in aceasta rubrica doar a studiilor avand o tinuta stiintifica impecabila, bazate pe o temeinica documentare, argumentate corespunzator, menite sa identifice probleme si sa propuna solutii in interpretarea si aplicarea legii penale.

II. Jurisprudenta, rubrica mai restransa ca intindere, in care isi vor gasi locul hotarari judecatoresti adnotate sau examene de practica judiciara. Vor fi avute in vedere doar hotarari care prezinta solutii inedite sau abordeaza probleme controversate, acordand in acelasi timp atentie deciziilor cu impact direct in activitatea instantelor, cum este cazul deciziilor proinuntate in recurs in interesul legii sau al deciziilor Curtii Constitutionale incidente in materie penala. Nu va exista insa o sectiune de jurisprudenta rezumata in cadrul acestei rubrici.

III. Recenzii, rubrica ce isi propune semnalarea aparitiei unor lucrari de specialitate din tara sau strainatate, insotita de o prezentare succinta a continutului lucrarii si de scurte consideratii pe marginea acestuia.

IV. Info, rubrica in cadrul careia ne propunem sa aducem in atentie evenimente, din tara sau din strainatate, de interes pentru teoreticienii si practicienii dreptului penal.

V. Curier penal, rubrica realizata de unii colaboratori permanenti ai revistei, ce sistematizeaza toate modificarile legislative si jurisprudentiale recente in domeniul dreptului penal si procesual penal sau chiar si a altor discipline, in masura in care au un impact asupra domeniului predilect al revistei.