Tratatele fundamentele ale Uniunii Europene (2012) | Editie coordonata de judecator dr. Ungureanu Diana

Manualul isi propune, printr-un limbaj facil, sa se constituie intr-un instrument util atat pentru teoreticienii, cat si pentru practicienii domeniului. Avand in vedere faptul ca informatia oferita cu privire la UE este foarte generoasa, dar de cele mai multe ori, controversata, din cauza confuziilor inregistrate referitoare la utilizarea diversilor termeni, lucrarea prezinta si analizeaza principalele probleme cu care s-ar putea confrunta toti cei care doresc o cunoastere a materiei.

Astfel, incepand cu prezentarea contextului international care a condus la aparitia Comunitatilor Europene, cercetarea pune accent pe o serie de delimitari de ordin conceptual: institutiile Uniunii, personalitatea juridica a acesteia, politicile pe care se fundamenteaza Uniunea, obiectivele acesteia s.a. 

In paginile finale ale lucrarii sunt prezentate cateva documente relevante, dar si bibliografia cu cele mai noi lucrari si acte actualizate pana in luna martie 2011.

În prezent, poate cel mai vizibil beneficiu adus de integrare pentru omul obişnuit este libera circulaţie în spaţiul comunitar. Un adevărat salt de uriaş de la regimul de acum două decenii, în care dorinţa de a trece graniţa rămânea la stadiul de vis pentru majoritatea cetăţenilor, la cel actual în care singurul document necesar pentru a intra pe teritoriul majorităţii statelor membre UE este Cartea de identitate. 

România a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. Din acel moment am făcut parte direct din aşa-numita „construcţie europeană” ce începuse cu jumătate de secol înainte, la iniţiativa Franţei şi Germaniei de a-şi pune în comun producţia de cărbune şi oţel. Deşi proiectul aderării la UE s-a bucurat de o mare susţinere în rândul populaţiei, ce însemna mai precis acest lucru era şi, din păcate, încă este, pentru majoritatea concetăţenilor noştri, o necunoscută. Ei au susţinut aderarea, mai ales plecând de la considerentul că nivelul de trai din ţările Uniunii Europene este unul cu mult mai ridicat decât cel din România şi, de aceea, se spera ca din momentul integrării în UE şi traiul românilor să se îmbunătăţească simţitor. Dacă rezultatele aderării sunt acum, la trei ani după momentul 2007, încă subiect de dezbatere, necunoaşterea realităţilor construcţiei comunitare se păstrează încă la aceleaşi niveluri. De altfel, şi interesul pentru Uniune a scăzut, el fiind reaprins cât de cât doar cu ocazia celor două campanii electorale din 2007 şi 2009 pentru alegerea parlamentarilor europeni. Din păcate şi respectivele două momente nu au făcut, de multe ori, decât să aducă o şi mai mare confuzie în ceea ce cred românii despre UE, emblematice fiind campaniile unor candidaţi care susţineau că odată ajunşi în Parlamentul European vor „rezolva” un domeniu precum pensiile. Necunoaşterea modului în care funcţionează cu adevărat Uniunea nu este însă specifică doar românilor; ea se întinde în toate ţările membre UE şi provine chiar din modul în care a fost construită aceasta la mijlocul secolului trecut. Dat fiind că naţiunile europene trecuseră prin două războaie mondiale care exacerbaseră sentimentul naţional, a fost destul de greu să se impună o construcţie solidă, de genul SUA; în schimb, s-a optat spre politica paşilor mărunţi şi a compromisului între nivelul naţional şi cel comunitar de luare a deciziilor. Astfel, fiecare din principalele instituţiile create în Comunităţi a fost lăsată să aibă un cuvânt de spus, mai mult sa mai puţin important: Comisia Europeană pentru că reprezenta, într-un fel, actorul cel mai independent de interesele naţionale, Consiliul de Miniştrii tocmai pentru că le reprezenta cel mai direct iar Parlamentul European, ca reprezentant direct al cetăţenilor statelor membre. Aşa s-a ajuns ca, pentru adoptarea unui act legislativ comunitar, acesta să fie trecut printr-un proces complicat în care erau implicate toate instituţiile citate. Ori, pentru omul de rând, căruia nici măcar nivelul naţional de funcţionare a statului nu îi este foarte clar, nivelul comunitar deja devenea o nebuloasă. În anii 2000 s-a dorit, cel puţin la nivel declarativ, ca Uniunea să fie adusă „mai aproape” de cetăţenii ei. Astfel s-au luat câteva iniţiative, cea mai cunoscută fiind aceea a „Constituţiei europene”, prin care se dorea atât o simplificare a cadrului legislativ comunitar primar cât şi o creştere a importanţei nivelului comunitar în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor UE, precum şi democratizarea mai mare a modului de funcţionare a structurii Unionale, printr-o mai mare putere acordată Parlamentului European, ca for direct ales de cetăţeni. Rezultatul nu a fost cel aşteptat, proiectul de „Tratat instituind o Constituţie pentru Europa” fiind un text complex, de sute de pagini, spre deosebire de simplitatea Constituţiilor naţionale, şi având şi defectul fundamental că nu a putut fi pus în practică. În schimb, s-a optat pentru un nou tratat modificator al celor deja existente, practică ce duce la crearea unui cadru deosebit de stufos şi nedesluşit pentru nespecialişti. S-a ajuns astfel ca Uniunea să fie, în continuare, ceva depărtat de conştiinţa cetăţeanului de rând, chiar dacă impactul ei este direct asupra a multor laturi din viaţa de zi cu zi a acestuia. Relevant pentru modul în care europenii privesc construcţia europeană este faptul că aproape de fiecare dată, în ultimii 20 de ani, când li s-a cerut opinia în cadrul unor referendumuri cu privire la schimbările aduse cadrului unional, ei s-au opus, cel puţin într-o primă fază. Astfel, danezii au respins la începutul anilor `90 Tratatul de la Maastricht, irlandezii peste un deceniu pe cel de la Nisa, francezii şi olandezii Constituţia Europeană iar irlandezii au recidivat în privinţa Tratatului de la Lisabona. Un alt exemplu oficial de cât de „populară” este Uniunea printre cetăţeni este şi extrem de slaba lor participare la alegerile pentru Parlamentul European. Cartea de faţă îşi doreşte să aducă lumină, atât publicului larg cât şi celor cu activităţi legate direct de fenomenul comunitar, cu privire la unul dintre cele mai importante aspecte ale Uniunii, sistemul său instituţional. Pentru a realiza acest lucru am structurat prezentarea pe mai multe capitole, unul cu privire la modul în care Uniunea s-a dezvoltat de la începuturi şi până în prezent, altul în care se tratează caracteristicile generale ale sistemului instituţional comunitar şi, apoi, câte unul pentru fiecare dintre instituţiile care fac parte din acest sistem, astfel cum a fost el redesenat de Tratatul de la Lisabona intrat în vigoare la sfârşitul anului 2009, respectiv 1 decembrie. În cadrul prezentării fiecărei instituţii s-a încercat cuprinderea cât mai multor aspecte, de la modul în care e organizată, la modul de funcţionare sau atribuţiile sale, însă s-a insistat şi pe prezentarea personalului care face parte din conducere, considerându-se că acesta, de multe ori, ajunge să reprezinte mult mai mult pentru caracteristicile vieţii unui organism decât litera unui Tratat sau Regulament de Funcţionare. În acelaşi timp am dorit să prezentăm şi exemple concrete din modul în care aceste instituţii au fost implicate în viaţa Uniunii, pentru a trece dincolo de discursul pur teoretic, în zona practicii de zi cu zi.

Având o tematică extrem de actuală, lucrarea prezintă o analiză a principalelor obiective, instrumente, mecanisme, realizări şi perspective ale Politicii Europene de Vecinătate. Având în vedere apariţia acestei politici în anii 2003-2004, tema de cercetare suscită interesul cititorului, permanentele schimbări la nivel european în ceea ce priveşte conturarea şi consolidarea acestei noi politici transformând cercetarea iniţiată de autoare într-un demers extrem de complex.

Analiza şi urmărirea în dinamică a documentelor oficiale, a discursurilor factorilor implicaţi în construirea acestei politici, prezentarea detaliată a proiectelor Uniunii Europene privind vecinătatea sa estică şi sudică, consideraţiile autoarei pe marginea unor concepte precum transferul de norme şi standarde, diplomaţia transformaţională, condiţionalitatea, influenţele cu caracter interguvernamental, rolul şi contribuţia României în conturarea şi consolidarea acestei politici de vecinătate, precum şi concluziile argumentate ale întregii lucrări oferă valoare adăugată rezultatelor cercetării autoarei. 

REDUCERE: 30% 

Pachetul contine 6 carti in materia Dreptului comunitar: 

1. Politica Europeana de Vecinatate 

2. Instituţiile Uniunii Europene conform Tratatului de la Lisabona 

3. Cetatenia Europeana 

4. Libertatea de circulatie a persoanelor 

5. Curtea Europeana a Drepturilor Omului

6. Tratatul de la Lisabona

Pachetul contine 5 carti in materia Dreptului comunitar:

1. Politica Europeana de Vecinatate 

2. Instituţiile Uniunii Europene conform Tratatului de la Lisabona 

3. Cetatenia Europeana

4. Libertatea de circulatie a persoanelor

5. Curtea Europeana a Drepturilor Omului 

Fundamentul juridic al Uniunii Europene este reprezentat de două tratate: Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Denumirea mult mai cunoscută, „Tratatul de la Lisabona” reprezintă, din punct de vedere juridic, un „tratat de modificare” a instrumentelor juridice anterioare – un compromis între necesitatea unei reforme, pe de o parte, şi nevoia de a păstra simbolistica şi nivelul declarativ al ambiţiilor la un nivel cât mai scăzut.

Tratatul de la Lisabona aduce cele mai importante modificări în structura Uniunii Europene după Maastricht, printr-o modalitate „cuminte” din punctul de vedere al imaginii, dar sigură din punct de vedere juridic. De asemenea, flexibilitatea introdusă de Tratat, prin clauzele pasarele (prevăzute şi în Tratatul constituţional) şi prin clauza de revizuire simplificată, reprezintă un pas înainte deosebit de important, care dă posibilitatea ajustării cadrului constituţional al Uniunii în mod rapid şi eficient, în funcţie de evoluţii punctuale, cu respectarea garanţiilor de „menţinere a suveranităţii” statelor membre.