Problematica expertizelor criminalistice. Note de curs pentru studii de master | Autor: Sorin Alamoreanu

"Dovezile sunt antidotul marturiilor mincinoase" spunea Francis Bacon, inca de la inceputul secolului al XVII-lea. Acest adevar ce razbate peste timp ar putea deveni deviza oricarui organ de cercetare penala, ca reprezentant al societatii care l-a investit si care i-a transferat autoritatea sa morala.

Este in afara oricaror discutii faptul ca nobila misiune de aparare a ordinii si linistii publice, vietii, integritatii corporale si sanatatii persoanelor, avutului public si privat solicita, din partea organelor de ancheta penala, o preocupare continua pentru perfectionarea pregatirii de specialitate. Spre deosebire de alte profesii, "meseria" de anchetator capata in zilele noastre valente superioare. Ca o conditie de sine qua non a inaltului profesionalism, cultul pentru adevar trebuie sa se manifeste in stricta concordanta cu litera si spiritul legii, intr-un climat care sa asigure si sa garanteze libertatile si drepturile cetatenesti.

"Persoanele raspunzatoare de aplicarea legii trebuie sa se achite permanent de datoria pe care le-o impune legea, servind colectivitatea si protejand orice persoana impotriva actelor ilegale, conform inaltului grad de responsabilitate pe care il cere profesia lor".

Marea majoritate a faptelor de natura penala sunt constatate de catre organele de politie din compartimentele judiciar, combaterea crimei organizate, combaterea criminalitatii economico-financiare, paza si ordine publica, politie rutiera s.a. Acestea sunt chemate sa desfasoare activitatile de urmarire penala de prima urgenta: cercetarea la fata locului, constatarea infractiunii flagrante, ascultarea partii vatamate, dispunerea unor constatari tehnico-stiintifice si medico-legale, identificarea si ascultarea martorilor, efectuarea perchezitiei, identificarea, urmarirea si prinderea faptuitorilor etc. Acestora li se adauga si alte activitati specifice pentru probarea activitatii infractionale si dovedirea vinovatiei. Prin urmare, activitatile specifice anchetei penale nu sunt atributul exclusiv al compartimentelor de cercetare penala, deoarece la aflarea adevarului si justa solutionare a cauzelor aflate in instrumentare concura, deopotriva, si celelalte formatiuni, in raport cu specificul si atributiile ce le sunt conferite prin lege.

În ultimul deceniu, traficul de fiinţe umane a devenit o problemă majoră atât la nivel naţional cât şi internaţional, problemă ce se agravează constant. Fenomenul nu este episodic, implicând un număr redus de persoane, ci are profunde implicaţii de ordin social şi economic şi afectează numeroase persoane şi ţări.

Ţările din regiunea central şi sud-est europeană reprezintă atât ţări sursă cât şi ţări de tranzit pentru traficul de fiinţe umane. Într-o perioadă relativ scurtă, după 1990, această regiune a ajuns să rivalizeze cu regiunile tradiţionale cum ar fi America Latină, Asia de sud-est sau Africa, constituind una din cele mai importante surse de femei şi tineri traficaţi pentru exploatare sexuală sau muncă forţată din Europa occidentală.

Formularea unor politici coerente pentru prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane întâmpină o serie de dificultăţi rezultate, în primul rând, din necunoaşterea dimensiunilor reale ale fenomenului. Aceasta se datorează mobilităţii foarte mari, intensei circulaţii peste frontiere a persoanelor şi bunurilor. De asemenea, obscuritatea fenomenului este asigurată şi de menţinerea manifestărilor sale în contextul unor activităţi aparent legale.

Statisticile existente, oferite de poliţiile naţionale sau de Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, sunt lacunare şi relevă doar o faţetă a fenomenului, cea referitoare la persoanele învinuite sau cele returnate în ţările de origine. Ţările din regiunea sud-est europeană fac eforturi de îmbunătăţire a sistemelor de strângere a datelor, acest lucru fiind necesar unei mai bune fundamentări a politicilor anti-trafic şi unei abordări corespunzătoare a cauzelor socio-economice ale fenomenului.

EXTRAS:

(...)

Referitor la organizarea primelor grupuri criminale, legenda povesteşte despre trei cavaleri spanioli, Osso, Mastrosso şi Carcagnosso, care au trăit probabil în perioada 1400-1450 şi care au făcut parte din Garduna – o sectă fondată la Toledo în 1412, care se deda la recuperări, şantaje, sechestrări de persoane, în scopul obţinerii de bani din răscumpărare şi biruri. Osso, Mastrosso şi Carcagnosso, conform legendei, au mers în Italia, debarcând pe insula Favignana şi, după o muncă de aproximativ 30 de ani, au construit o asociaţie care s-a divizat succesiv în trei trunchiuri separate, denumite Mafia în Sicilia, Camorra în zona napoletană şi ’Ndrangheta în Calabria. Această legendă reprezintă şi astăzi „Codul de asociere mafiotă” şi este folosită pentru a crea mitul şi a confirma legătura de asociere, făcând trimitere la timpurile îndepărtate.

În opinia majorităţii cercetărilor, crima organizată, ca fenomen, este o creaţie a ultimelor secole şi a apărut în diverse puncte de pe glob (SUA, China, Japonia, Italia), în anumite condiţii şi având cauze specifice de ordin istoric şi social, sub diverse denumiri: mafia, yakuza, triade etc.

(...)

STOC EPUIZAT!

EXTRAS:

(...)

Capitolul I.

Consideraţii preliminare

1. Amploarea şi diversificarea fenomenului infracţional, în general, a criminalităţii organizate şi a terorismului, în special, caracterul transfrontalier al reţelelor criminale, resursele logistice deosebite alocate de acestea pentru consolidarea activităţilor ilicite au făcut ca procedeele investigative clasice folosite de organele de urmărire penală să devină practic ineficiente şi nerealiste. De aceea, societatea modernă a impus crearea unor instrumente investigative complexe, dublate de adoptarea unor decizii-standard la nivel naţional şi internaţional, menite a conferi autorităţilor statale capacităţi sporite de control şi combatere a infracţionalităţii grave, chiar dacă, de multe ori, adoptarea şi utilizarea unor astfel de mijloace au ridicat serioase controverse în materia încălcării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. În abordarea tehnică a acestei teme de analiză trebuie plecat şi de la ideea că, pentru forme speciale de criminalitate – şi criminalitatea organizată, ca cea mai gravă formă de criminalitate pe care a cunoscut-o vreodată omenirea, are această caracteristică –, trebuie găsite forme speciale de combatere. Statul, confruntat cu această revoluţie a informaţiei, trebuie să identifice noi tipuri de pattern-uri acţionale, care să se plieze pe nevoia de răspuns rapid, flexibilitate şi organizare ce s-au impus în lumile postmoderne.

(...)