Executarea mandatului european de arestare de catre instantele romane. Jurisprudenta comentata

Aşa cum se va putea conchide din întregul parcurs al lucrării de faţă, în primul rând conceptul general de „cetăţenie” are o latură politică prin faptul că modalităţile de stabilire şi cadrul legal de instituire nu reprezintă altceva decât expresia voinţei suverane a unui popor.

Mai mult decât atât, orice om dintr-o societate îşi poate singur da seama că participă, în calitatea sa de cetăţean, la exercitarea puterii, astfel încât se poate spune că oricăruia dintre noi îi revine o foarte mică parte din puterea suverană a poporului. Ca exemplu elocvent în acest sens, poate fi dat dreptul cetăţenilor de a alege şi de a fi aleşi în instituţiile parlamentare.

O altă latură a cetăţeniei este cea civilă, care se referă, spre exemplu, la drepturile privind libertatea individuală. În fine, cea de-a treia latură a cetăţeniei este cea socială, care include, spre exemplu, drepturile cetăţenilor la un standard decent de viaţă, dreptul la sănătate, dreptul al educaţie, dreptul la locuinţă etc.

România a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. Din acel moment am făcut parte direct din aşa-numita „construcţie europeană” ce începuse cu jumătate de secol înainte, la iniţiativa Franţei şi Germaniei de a-şi pune în comun producţia de cărbune şi oţel. Deşi proiectul aderării la UE s-a bucurat de o mare susţinere în rândul populaţiei, ce însemna mai precis acest lucru era şi, din păcate, încă este, pentru majoritatea concetăţenilor noştri, o necunoscută. Ei au susţinut aderarea, mai ales plecând de la considerentul că nivelul de trai din ţările Uniunii Europene este unul cu mult mai ridicat decât cel din România şi, de aceea, se spera ca din momentul integrării în UE şi traiul românilor să se îmbunătăţească simţitor. Dacă rezultatele aderării sunt acum, la trei ani după momentul 2007, încă subiect de dezbatere, necunoaşterea realităţilor construcţiei comunitare se păstrează încă la aceleaşi niveluri. De altfel, şi interesul pentru Uniune a scăzut, el fiind reaprins cât de cât doar cu ocazia celor două campanii electorale din 2007 şi 2009 pentru alegerea parlamentarilor europeni. Din păcate şi respectivele două momente nu au făcut, de multe ori, decât să aducă o şi mai mare confuzie în ceea ce cred românii despre UE, emblematice fiind campaniile unor candidaţi care susţineau că odată ajunşi în Parlamentul European vor „rezolva” un domeniu precum pensiile. Necunoaşterea modului în care funcţionează cu adevărat Uniunea nu este însă specifică doar românilor; ea se întinde în toate ţările membre UE şi provine chiar din modul în care a fost construită aceasta la mijlocul secolului trecut. Dat fiind că naţiunile europene trecuseră prin două războaie mondiale care exacerbaseră sentimentul naţional, a fost destul de greu să se impună o construcţie solidă, de genul SUA; în schimb, s-a optat spre politica paşilor mărunţi şi a compromisului între nivelul naţional şi cel comunitar de luare a deciziilor. Astfel, fiecare din principalele instituţiile create în Comunităţi a fost lăsată să aibă un cuvânt de spus, mai mult sa mai puţin important: Comisia Europeană pentru că reprezenta, într-un fel, actorul cel mai independent de interesele naţionale, Consiliul de Miniştrii tocmai pentru că le reprezenta cel mai direct iar Parlamentul European, ca reprezentant direct al cetăţenilor statelor membre. Aşa s-a ajuns ca, pentru adoptarea unui act legislativ comunitar, acesta să fie trecut printr-un proces complicat în care erau implicate toate instituţiile citate. Ori, pentru omul de rând, căruia nici măcar nivelul naţional de funcţionare a statului nu îi este foarte clar, nivelul comunitar deja devenea o nebuloasă. În anii 2000 s-a dorit, cel puţin la nivel declarativ, ca Uniunea să fie adusă „mai aproape” de cetăţenii ei. Astfel s-au luat câteva iniţiative, cea mai cunoscută fiind aceea a „Constituţiei europene”, prin care se dorea atât o simplificare a cadrului legislativ comunitar primar cât şi o creştere a importanţei nivelului comunitar în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor UE, precum şi democratizarea mai mare a modului de funcţionare a structurii Unionale, printr-o mai mare putere acordată Parlamentului European, ca for direct ales de cetăţeni. Rezultatul nu a fost cel aşteptat, proiectul de „Tratat instituind o Constituţie pentru Europa” fiind un text complex, de sute de pagini, spre deosebire de simplitatea Constituţiilor naţionale, şi având şi defectul fundamental că nu a putut fi pus în practică. În schimb, s-a optat pentru un nou tratat modificator al celor deja existente, practică ce duce la crearea unui cadru deosebit de stufos şi nedesluşit pentru nespecialişti. S-a ajuns astfel ca Uniunea să fie, în continuare, ceva depărtat de conştiinţa cetăţeanului de rând, chiar dacă impactul ei este direct asupra a multor laturi din viaţa de zi cu zi a acestuia. Relevant pentru modul în care europenii privesc construcţia europeană este faptul că aproape de fiecare dată, în ultimii 20 de ani, când li s-a cerut opinia în cadrul unor referendumuri cu privire la schimbările aduse cadrului unional, ei s-au opus, cel puţin într-o primă fază. Astfel, danezii au respins la începutul anilor `90 Tratatul de la Maastricht, irlandezii peste un deceniu pe cel de la Nisa, francezii şi olandezii Constituţia Europeană iar irlandezii au recidivat în privinţa Tratatului de la Lisabona. Un alt exemplu oficial de cât de „populară” este Uniunea printre cetăţeni este şi extrem de slaba lor participare la alegerile pentru Parlamentul European. Cartea de faţă îşi doreşte să aducă lumină, atât publicului larg cât şi celor cu activităţi legate direct de fenomenul comunitar, cu privire la unul dintre cele mai importante aspecte ale Uniunii, sistemul său instituţional. Pentru a realiza acest lucru am structurat prezentarea pe mai multe capitole, unul cu privire la modul în care Uniunea s-a dezvoltat de la începuturi şi până în prezent, altul în care se tratează caracteristicile generale ale sistemului instituţional comunitar şi, apoi, câte unul pentru fiecare dintre instituţiile care fac parte din acest sistem, astfel cum a fost el redesenat de Tratatul de la Lisabona intrat în vigoare la sfârşitul anului 2009, respectiv 1 decembrie. În cadrul prezentării fiecărei instituţii s-a încercat cuprinderea cât mai multor aspecte, de la modul în care e organizată, la modul de funcţionare sau atribuţiile sale, însă s-a insistat şi pe prezentarea personalului care face parte din conducere, considerându-se că acesta, de multe ori, ajunge să reprezinte mult mai mult pentru caracteristicile vieţii unui organism decât litera unui Tratat sau Regulament de Funcţionare. În acelaşi timp am dorit să prezentăm şi exemple concrete din modul în care aceste instituţii au fost implicate în viaţa Uniunii, pentru a trece dincolo de discursul pur teoretic, în zona practicii de zi cu zi.

În prezent, poate cel mai vizibil beneficiu adus de integrare pentru omul obişnuit este libera circulaţie în spaţiul comunitar. Un adevărat salt de uriaş de la regimul de acum două decenii, în care dorinţa de a trece graniţa rămânea la stadiul de vis pentru majoritatea cetăţenilor, la cel actual în care singurul document necesar pentru a intra pe teritoriul majorităţii statelor membre UE este Cartea de identitate.