Tratamentul penal al minorului | Autor: Versavia Brutaru

EXTRAS:

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Dreptul penal este acea ramură a dreptului public, formată din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea ca infracţiuni, sub sancţiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepsei persoanelor care le săvârşesc. Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept, este format din două părţi – partea generală şi partea specială. Partea generală a dreptului penal cuprinde totalitatea normelor penale generale, referitoare la: scopul legii penale, aplicarea acesteia în timp şi spaţiu, infracţiune, răspunderea penală, pedepsele aplicabile, limitele acestora şi condiţiile de aplicare.

În principal, aceste norme se regăsesc în Partea generală a Codului penal, art. 1-154. Partea specială a dreptului penal este definită ca fiind acea parte care cuprinde ansamblul normelor penale prin care se stabilesc faptele de pericol social, considerate infracţiuni, precum şi pedepsele aplicabile celor vinovaţi de comiterea lor. Partea specială a dreptului penal cuprinde totalitatea normelor de incriminare a faptelor socialmente periculoase, considerate ca fiind infracţiuni, norme care se regăsesc în Codul penal (art. 155-362), precum şi în unele legi cu dispoziţii penale.

În Partea specială a Codului penal sunt incriminate faptele care aduc atingere celor mai importante valori sociale – atributelor fundamentale ale statului, precum şi ale persoanei, patrimoniului, autorităţii de stat, activităţii de înfăptuire a justiţiei etc. Dispoziţiile de incriminare din Partea specială a Codului penal sunt completate prin normele prevăzute în unele legi speciale. Prin legile speciale sunt incriminate faptele socialmente periculoase care aduc atingere valorilor specifice diferitelor domenii de activitate, cum ar fi, de exemplu: activităţile comerciale, circulaţia rutieră, protecţia muncii, silvicultura, proprietatea intelectuală etc.

Legiuitorul a urmărit astfel să asigure o mai mare stabilitate Codului penal în raport cu frecventele modificări intervenite în diferitele domenii de activitate şi care sunt reglementate prin legile speciale.

Totodată, prin Codul penal sunt consacrate faptele care prezintă cea mai mare gravitate, aducând atingere celor mai importante valori sociale. Chiar şi în prezenţa unor astfel de deziderate, este de observat faptul că actualmente, dat fiind imperativul armonizării legislaţiei penale cu cea europeană, Codul penal cunoaşte frecvente şi profunde modificări, proces care este de dorit să se finalizeze într-o perioadă de timp cât mai scurtă.

EXTRAS:

Capitolul I. Infracţiuni contra patrimoniului

Secţiunea 1. Consideraţii generale

§1. Noţiunea de patrimoniu şi specificul ocrotirii sale penale

Constituţia României, prin art. 136 alin. (1), prevede în mod expres faptul că proprietatea este publică sau privată. În principiu, orice bun, mobil sau imobil, poate forma obiect al dreptului de proprietate publică sau privată. În acelaşi articol, în alin. (3) sunt enumerate bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice: bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică. Această enumerare se completează cu alte bunuri stabilite, prin diferite legi speciale, ca aparţinând proprietăţii publice. Proprietatea, publică sau privată, poate fi încălcată prin aceleaşi fapte de pericol social considerate ca fiind infracţiuni.

Noţiunea de „patrimoniu” are o sferă mai largă decât no- ţiunea de „proprietate”, incluzând nu numai proprietatea, ci şi totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică. În această accepţiune, patrimoniul este ocrotit, în primul rând, printr-un ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile şi de altă natură, şi numai în ultimă instanţă prin intermediul normelor penale.

În Titlul III al Părţii speciale a Codului penal, legiuitorul a incriminat acele fapte de pericol social care sunt săvârşite împotriva relaţiilor sociale privitoare la existenţa şi folosirea liberă a patrimoniului unei persoane.

(...)