Comentariile Codului civil | Persoana juridica | Autor: Monica-Ana-Georgiana Dima

STOC EPUIZAT!

 TITLUL I.

GARANŢIILE PERSONALE

Capitolul I. Fideiusiunea 

PARTEA I. COMENTARII

Secţiunea 1. Consideraţii generale

1. Noţiunea de „garanţie”. Noţiunea de „garanţie personală”. Garantarea obligaţiilor a apărut iniţial ca urmare a interesului creditorului de a fi asigurat împotriva riscului insolvabilităţii debitorului, întrucât raţiunea finală a oricărei obligaţii o reprezintă executarea ei, ulterior noţiunea de garantare a obligaţiilor fiind extinsă şi asupra mijloacelor sau procedeelor ce nu sunt menite neapărat a-l apăra direct pe creditor de insolvabilitatea debitorului său, ci doar a uşura executarea obligaţiei (spre exemplu, clauza penală sau arvuna).

Dacă până la intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 clasificarea garanţiilor în personale şi reale era o creaţie a doctrinei, actuala reglementare împarte instituţia garanţiilor în două mari categorii: pe de o parte, garanţiile personale, iar, pe de altă parte, privilegiile şi garanţiile reale, fără însă a da o definiţie sau măcar a contura caracterele juridice ale acestor categorii de garanţii.

Caracterele garanţiilor personale nu se pot desprinde nici măcar din enumerarea tipurilor de garanţii personale făcută de art. 2279 C. civ., această enumerare nefiind limitativă, pe lângă fideiusiune şi garanţiile autonome putând intra în categoria garanţiilor personale şi alte garanţii „anume prevăzute de lege”.

În literatura juridică se afirmă faptul că în materia garanţiilor personale legiuitorul a lăsat deschisă poarta inovaţiei, întrucât adaptarea practicilor bancare la cerinţele pieţei permite diversificarea şi a instrumentelor de garantare, cu perspectiva de a deveni instituţii juridice reglementate la nivel legislativ, iar nu doar uzanţe bancare.

Codul civil nu cuprinde nici măcar criteriul în funcţie de care o garanţie ar putea fi calificată drept garanţie personală, însă acest lucru nu prezintă o importanţă deosebită, întrucât, spre deosebire de privilegii şi garanţiile reale, în privinţa garanţiilor personale legiuitorul nu a încercat crearea unui regim juridic unitar.

Aşadar, toate garanţiile personale (cu excepţia fideiusiunii şi a garanţiilor autonome) reglementate prin legi speciale vor avea regimul juridic prevăzut de legea respectivă, prevederile Codului civil urmând a se aplica numai dacă prin legea specială se face trimitere expresă la dispoziţiile sale.

(...)

DETALII EXTRAS:

STOC EPUIZAT!

Lucrarea Comentariile Codului civil | Proprietatea comuna si proprietatea periodica | Autor: Simona Gina Pietreanu prezinta institutia proprietatii comune, astfel cum este reglementata in noul Cod civil, cu cele doua forme ale sale, respectiv coproprietatea si devalmasia, si surprinde atat elementele de continuitate preluate din dispozitiile anterioare, cat si elementele de noutate care sunt importante sub aspectul efectelor juridice pe care le implica.

Astfel, coproprietatea obisnuita este in prezent reglementata, valorificandu-se bogata jurisprudenta in materie si unele solutii anticipate de doctrina. Ca elemente de noutate in aceasta materie semnalam, de exemplu, amendarea regulii unanimitatii si consacrarea sanctiunii inopozabilitatii. Cu o singura exceptie, noul Cod civil reglementeaza de asemenea toate cazurile de coproprietate fortata care in mod traditional erau astfel calificate.

Sunt prezentate pe larg cele mai importante cazuri de coproprietate fortata, dar si regimul juridic al amintirilor de familie si regimul juridic obligatoriu al proprietatii periodice, reglementata ca un caz de coproprietate fortata.

De asemenea, importante elemente de noutate sunt cuprinse si in materia partajului, care a dobandit prin noul Cod civil caracter constitutiv de drepturi; in mod corespunzator au fost consacrate stramutarea garantiilor constituite asupra cotelor-parti si obligatia de garantie pentru evictiune si vicii ascunse intre coproprietari.

Prin lucrarea de faţă, autorul pune în discuţie probleme cu privire la care in sistemul legislativ anterior (Codul civil de la 1864) nu exista un punct de vedere unitar, precum momentul producerii efectului constitutiv in cazul uzucapiunii tabulare si extratabulare sau posibilitatea dobandirii dreptului prin uzucapiune (tabulara sau extratabulara) pe calea de aparare (exceptie), in regimul de carte funciara cu efect constitutiv, precum si ultimele modificari ale Legii cadastrului si a publicitatii imobiliare nr. 7/1996 (dispuse prin Legea nr. 133/2012 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 64/2010) referitoare la inscrierea in cartea funciara a posesiei de fapt, respectiv o noua forma a uzucapiunii cu termen al posesiei de 5 ani, in cazul posesiilor de fapt inscrise in cartea funciara.

RECOMANDARI:

Uzucapiunea. Aspecte teoretice si jurisprudenta (Carte de: Adriana Pena; Eduard Dragomir) Lucrarea de faţă, intitulată sugestiv „Uzucapiunea. Aspecte teoretice şi jurisprudenţă, îşi propune a răspunde, prin argumente doctrinare şi de practică judiciară, mai multor întrebări, precum: Ce este uzucapiunea?; Care este importanţa uzucapiunii în dreptul civil român?; Câte tipuri de uzucapiune cunoaşte sistemul nostru de drept?; Care sunt condiţiile cerute de lege pentru a opera uzucapiunea?; Care este modul de calcul al termenului în materie de uzucapiune?; Care sunt efectele uzucapiunii? etc. Încă de la începutul parcurgerii materiei ar trebui să reţinem, pe scurt, că prescripţia, lato sensu, nu este altceva decât un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se libera de o obligaţie, în condiţiile stabilite de lege. Aceasta este o definiţie generală care, deşi pare ambiguă, ne-o dă chiar art. 1837 din Codul civil în vigoare. Pentru a lămuri lucrurile, trebuie să înţelegem de la început că vorbim despre prescripţia achizitivă, numită şi uzucapiune, atunci când împlinirea termenului conduce la dobândirea unui drept şi avem în vedere prescripţia extinctivă atunci când împlinirea unui termen permite exonerarea debitorului de îndeplinirea unei obligaţii. Timpul este, astfel, elementul cheie esenţial, în ambele cazuri, servind fie la dobândirea, fie la pierderea dreptului. (...) Pret intreg: 29.00 Lei (RON) Pretul nostru: 23.20 Lei (RON) Reducere: 5.80 Lei (RON) (20.00%)

STOC EPUIZAT!

 Începând cu 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare Noul Cod civil al României care încorporează acum şi dispoziţii privind dreptul familiei.

Ca si noutati avute in vedere si de autoare in lucrarea de fata, se remarca posibilitatea sotilor de a opta intre trei regimuri matrimoniale (regimul comunitatii legale, regimul separatiei de bunuri si regimul comunitatii conventionale), renuntandu-se astfel la regimul legal, obligatoriu si imuabil al comunitatii de bunuri; posibilitatea modificarii conventionale a regimului matrimonial ales, precum si posibilitatea schimbarii regimului comunitatii de bunuri, la cererea unuia dintre soti, pe cale judiciara, ca masura de protectie.

Tot ca noutati tratate in lucrare, amintim in aceasta scurta prezentare si reglementarea expresa a logodnei, posibilitatea sotilor de a stipula o clauza de preciput, simplificarea procedurii divortului etc. Reglementare nouă, divorţul în faţa ofiţerului de stare civilă sau a notarului public a fost prevăzut iniţial în noul Cod civil adoptat de Parlament în 2009, după care a fost preluat prin Legea nr. 202/2010 şi introdus în Codul familiei (art. 38-384). Această modalitate de desfacere a căsătoriei nu presupune intervenţia instanţei de judecată şi se finalizează cu emiterea unui certificat de divorţ [art. 375 alin. (1) şi art. 376 alin. (4) din Noul Cod civil].

STOC EPUIZAT!

 EXTRAS:

(...)

1. Noţiune şi categorii. Liberalitatea este definită de art.984 alin.(1) NCC ca fiind acel act juridic prin care o persoană dispune cu titlu gra‑ tuit de toate bunurile sale sau numai de o parte din ele în favoarea altei persoane.

Spre deosebire de actele dezinteresate, prin care o persoană procură alteia un folos patrimonial fără a avea loc o micşorare a patrimoniului său şi o mărire corelativă a patrimoniului altuia, în cazul liberalităţilor are loc o micşorare a patrimoniului unei persoane corelativ cu mărirea patrimoniului alteia.

Liberalităţile pot fi făcute exclusiv prin donaţie sau prinlegat cuprins în testament.

Ca atare, avem liberalităţi între vii (donaţiile) şi pentru cauză de moarte (mortis causa – legatele). Ori de câte ori dispoziţia cu titlu gratuit este cuprinsă în alt act juridic, ea nu constituie o liberalitate.

(...)

EXTRAS:

După intrarea în vigoare la 1 octombrie 2011 a Codului civil, în literatura de specialitate se conturează două opinii cu privire la noţiunea de patrimoniu. Într-o opinie, prevederile art. 31 alin. (1) C. civ. reprezintă o „definiţie legală a patrimoniului” ori noţiunea patrimoniului „este definită în mod explicit” în art. 31 alin. (1) C. civ.[5] (s.n.).

Într-o altă opinie, se consideră că în legislaţia română nu a existat şi nu există o definiţie a noţiunii de patrimoniu[6]. Definiţia patrimoniului nu se regăseşte nici în reglementările Codului civil actual, cum nu s-a regăsit nici în vechiul Cod civil de la 1864. În realitate, art. 31 alin. (1) C. civ. nu defineşte patrimoniul, ci îi determină conţinutul.

STOC EPUIZAT!

 EXTRAS:

1. Definiţie. Dreptul de proprietate privată este „dreptul real principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie (ius possidendi, ius utendi, ius fruendi şi ius abutendi) asupra bunului apropriat în formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor materiale şi a celor juridice”.

Această definiţie reflectă într‑un mod fidel dispoziţiile art. 555 alin.(1) NCC, care prevăd: „Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege” şi valorifică doctrina şi jurisprudenţa create sub imperiul art. 480 C.civ. 1864, conform căruia: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”.

În mod tradiţional şi constant, doctrina s‑a preocupat de studiul acestui drept real principal, care, practic, guvernează întregul sistem al drepturilor reale şi chiar al drepturilor subiective, în general. Astfel, s‑a arătat că: „Proprietatea este cel mai puternic şi mai complet drept real, fiindcă ea singură permite unei persoane să extragă dintr‑un lucru toată utilitatea juridică pe care acel lucru o poate da. Şi această utilitate juridică se poate rezuma în următoarele trei puncte: a) în primul rând, proprietarul poate uza de lucrul său; b) în al doilea rând, proprietarul poate extrage venituri din acel lucru; c) în sfârşit, proprietarul poate distruge lucrul, fie materialmente, în substanţa sa reală, fie juridiceşte, adică în calitatea sa de element patrimonial, înstrăinându‑l. Romanii numeau aceste trei atribute ale proprietăţii: ius utendi, ius fruendi et ius abutendi, sau usus, fructus şi abusus”.

(...)