Dreptul muncii

EXTRAS:

Art. 1. – (1) Prezentul cod reglementează domeniul raporturilor de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum şi jurisdicţia muncii.

(2) Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii. 

COMENTARIU

Textul se referă la domeniul de aplicare rationae materiae.

Alin. (1) al acestui articol a fost modificat prin Legea nr. 40/2011, sintagma „totalitatea raporturilor individuale şi colective de muncă” fiind înlocuită cu „domeniul raporturilor de muncă”.

Raţiunea acestei modificări constă în aceea că Legea nr. 53/2003 – Codul muncii nu reglementează „totalitatea” raporturilor individuale de muncă, iar cele colective fac obiectul unui alt act normativ – Legea dialogului social nr. 62/2011.

În plus, Codul muncii – care poate fi considerat o lege a contractului individual de muncă, reglementează, dar numai la nivelul unor principii generale:

– modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă (inspecţia muncii, prevăzută în Titlul X, art. 237-240);

– jurisdicţia muncii, (Titlul XII, art. 266-275);

– formarea profesională (Titlul VI, art. 192 – 210);

Desigur, indicat era ca normele cuprinse în Legea nr. 62/2011 să fie încorporate în Codul muncii. S-ar fi eliminat astfel paralelismele nejustificate şi contrarietatea dintre unele norme ale celor două reglementări.

În temeiul art. 1 alin. (2), dispoziţiile Codului muncii sunt aplicabile şi altor categorii de raporturi în măsura în care legile speciale aplicabile nu conţin norme specifice derogatorii. Este cazul, de exemplu, al raporturilor juridice privind personalul didactic, personalul diplomatic şi consular, chiar şi ca excepţie, al raporturilor de serviciu ale funcţionarii publici, cei parlamentari etc.

Aşadar, Codul muncii este un drept comun pentru aceste raporturi.

EXTRAS:

Capitolul I.

Încălcarea normelor privind obligativitatea încheierii unui contract individual de muncă

1. Obligaţia asociaţiei de proprietari de a încheia contract de muncă cu îngrijitorul imobilului. Individualizarea sancţiunii contravenţionale

C. muncii, art. 16 alin. (1) şi art. 260 alin. (1) lit. e)

Prestarea unei activităţi în mod repetat, în schimbul unei remuneraţii şi sub autoritatea unui angajator, intră sub incidenţa raporturilor de muncă, astfel că, deşi părţile sunt libere în principiu să încheie convenţii civile, totuşi, dacă din modul de prestare a activităţii rezultă că sunt întrunite condiţiile unui raport de muncă, legislaţia muncii se aplică cu prioritate, existând obliga- ţia încheierii unui contract de muncă.

Întrucât activitatea desfăşurată, după cum a reţinut şi prima instanţă, se caracterizează prin prestarea unor activităţi repetitive, cu caracter de continuitate, în schimbul unei remuneraţii, se circumscrie unui raport de muncă.

(...)

Lucrarea reuneşte Codul muncii (republicat în M.Of. nr. 345 din 18 mai 2011) şi Legea dialogului social (republicată în M.Of. nr. 625 din 31 august 2012), cu modificările ulterioare, inclusiv cu cele care au fost introduse prin Legea nr. 12/2015 (M.Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015), oferind astfel o imagine de ansamblu asupra celor mai noi şi mai importante schimbări apărute în legislaţia muncii.

Cunoaşterea şi înţelegerea legislaţiei este facilitată prin intermediul a numeroase note utile şi corelaţii legislative, precum şi prin notele de subsol şi istoricul prezentat la începutul actelor. De asemenea, recursurile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materie sunt introduse direct sub articolele la care se referă.

EXTRAS:

(...)

Art. 3. [Libertatea muncii]

(1) Libertatea muncii este garantată prin Constituţie. Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit.

(2) Orice persoană este liberă în alegerea locului de muncă şi a profesiei, meseriei sau activităţii pe care urmează să o presteze.

(3) Nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă ori într-o anumită profesie, oricare ar fi acestea.

(4) Orice contract de muncă încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor alin. (1)-(3) este nul de drept.

Notă.

A se vedea în acest sens şi art. 41 alin. (1) din Constituţia României, Declaraţia universală a drepturilor omului – art. 23 pct. 1 şi Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale – art. 6 pct. 1.

Art. 4. [Interzicerea muncii forţate]

(1) Munca forţată este interzisă.

(2) Termenul muncă forţată desemnează orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub ameninţare ori pentru care persoana nu şi-a exprimat consimţământul în mod liber.

(3) Nu constituie muncă forţată munca sau activitatea impusă de autorităţile publice:

a) în temeiul legii privind serviciul militar obligatoriu;

b) pentru îndeplinirea obligaţiilor civice stabilite prin lege;

c) în baza unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, rămasă definitivă, în condiţiile legii;

d) în caz de forţă majoră, respectiv în caz de război, catastrofe sau pericol de catastrofe precum: incendii, inundaţii, cutremure, epidemii sau epizootii violente, invazii de animale sau insecte şi, în general, în toate circumstanţele care pun în pericol viaţa sau condiţiile normale de existenţă ale ansamblului populaţiei ori ale unei părţi a acesteia.

Notă.

1. A se vedea şi art. 42 din Constituţia României.

2. Serviciul militar obligatoriu a fost suspendat, începând cu 1 ianuarie 2007, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu şi trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat (M. Of. nr. 1155 din 20 decembrie 2005).

3. Cu privire la alin. (3), a se vedea şi dispoziţiile H.G. nr. 1204/2007 privind asigurarea forţei de muncă necesare pe timpul stării de asediu, la mobilizare şi pe timpul stării de război (M. Of. nr. 699 din 17 octombrie 2007).

(...)

EXTRAS:

(...)

Atât legiuitorul naţional, cât şi legiuitorul comunitar au defi nit noţiunea de discriminare ca reprezentând tratamentul diferit aplicat unor persoane afl ate într-o situaţie comparabilă. A discrimina înseamnă a face o diferenţă sau o deosebire, a distinge, a respinge, a aplica un tratament arbitrar sau inegal în mod nejustifi cat între două persoane sau situaţii afl ate în poziţii comparabile.

Deosebirile, restricţiile, excluderile sau preferinţele legate de caracteristicile unei persoane sunt discriminatorii dacă scopul sau efectul lor este diminuarea sau excluderea unor drepturi, oportunităţi sau libertăţi.

Orice criteriu în funcţie de care o persoană este tratată diferit poate constitui un criteriu de discriminare. Există discriminare şi atunci când două sau mai multe persoane sunt tratate identic, cu toate că acestea se află în situaţii diferite.

Aceste persoane sunt tratate identic deoarece o caracteristică specifi că şi care le diferenţiază de alte categorii nu este luată în consideraţie. Dacă diferenţa de tratament sau tratamentul identic are o justificare obiectivă, nu constituie discriminare.

În jurisprudenţa naţională şi comunitară s-a apreciat în mod unanim că diferenţa de tratament devine discriminatorie atunci când se induc distincţii între situaţii analoge şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justi- fi care rezonabilă şi obiectivă.

Diferenţele de tratament arbitrare nu sunt permise. Discriminarea nu este numai o acţiune sau un comportament, ci şi intenţia de a promova inegalităţi sociale, este o formă de marginalizare. Discriminarea se referă la categorii de oameni care sunt marginalizaţi, izolaţi sau dezavantajaţi pe baza unor criterii interzise.

În jurisprudenţa C.E.J. (Cauza C-106/83, Sermide SpA c. Cassa Conguaglio Zucchero şi alţii) s-a statuat că „principiul egalităţii de tratament exclude ca situaţiile compatibile să fie tratate diferit şi situaţiile diferite să fie tratate identic”.

(...)

Confruntându-se zi de zi cu stresul şi suferinţa manifestate în raporturile dintre angajatori şi angajaţi, autoarea, judecător de carieră în materia litigiilor de muncă, sesizează că justiţia este uneori inadecvată pentru unele cauze. Legea nu rezolvă totul, este uneori prea tranşantă şi poate duce spre soluţii inadecvate, dacă nu chiar injuste.

Procesul judiciar provoacă rupturi, lasă răni, produce frustrări, ură, dorinţa de răzbunare şi întreţine un climat propice dezvoltării unor noi conflicte. Povestea a zeci de cazuri ilustrează în acest volum o abordare neobişnuită a magistratului aflat în căutarea unor metode noi de soluţionare a conflictelor.

Pionier în Europa, în ce priveşte medierea litigiilor de muncă, autoarea a instituţionalizat această metodă de soluţionare a cauzelor, prin care părţile îşi regăsesc demnitatea în ascultarea şi respectul reciproc.