Codul Civil (Legea nr. 287/2009, republicata). Editia a IV-a, Octombrie, 2011

STOC EPUIZAT!

Lucrarea de faţă reuneşte principalele acte normative în domeniul profesiei de Avocat:

- Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial nr. 98 din 7 februarie 2011, în temeiul art. VI din Legea nr. 270 din 22 decembrie 2010, cu cele mai noi modificări aduse prin OUG nr. 10/2011;

- Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană;

- Hotărârea UNBR nr. 58/2011 privind organizarea examenului de primire în profesie, Sesiunea Octombrie 2011;

- Hotărârea UNBR nr. 04/2011 - Regulamentul-cadru privind organizarea examenului de primire în profesia de avocat și admitere în cadrul Institutului Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților - INPPA (în vederea dobândirii titlului profesional de avocat stagiar) și de primire în profesia de avocat a persoanelor care au absolvit examenul de definitivat în alte profesii juridice;

- Tematica de examen și bibliografia (Sesiunea Octombrie 2011);

- O.U.G. nr. 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor.

Acte şi Formulare utile în activitatea oricărui avocat: modele de adeverinţe, modele de cereri, modele de contracte de constituire etc.

In partea finala, cartea contine si cca. 100 de INTREBARI TIP GRILA pentru verificarea cunostintelor.

Din pacate, aceasta carte nu se mai afla in stocul depozitului nostru de carte, fiind o editie epuizata!

Va recomandam editia a IV-a, aparuta in iulie 2014, conforma noului Cod de procedura civila!

Noua editie este disponibila aici: http://www.librariejuridica.ro/product.php?ProductID=772  

Drept Procesual Civil. Sinteze pentru pregatirea examenelor de admitere si definitivare in profesia de avocat (Autori: Av. Eduard Dragomir, Av. Roxana Paliță) - Editia a III-a, Editura Nomina Lex, Bucuresti, septembrie 2011.

În elaborarea editiei a III-a, apărută în Septembrie 2011, s-au avut în vedere modificările Codului de procedura civila aduse prin Legea nr. 202/2010 ("Mica Reforma"), privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial nr. 714 din 26 octombrie 2010.

Ca noutate absoluta fata de vechile editii, Editia a III-a a acestui manual de drept procesual civil este structurata in doua parti.

In prima parte se analizeaza in detaliu tematica care se cere pentru examenele in avocatura, iar in partea a doua sunt prezentate posibile subiecte de examen si analiza detaliata a acestora.

Tot ca noutati, dar de natura tehnica, de aceasta data, se remarca calitatea crescuta a a realizarii cartii, calitatea hartiei imbunatatita, coperta cartonata si modul de legare cusut.

Alte precizari nu credem ca mai sunt necesare, colectia de sinteze a Editurii Nomina Lex bucurandu-se deja de notoritate in randul publicului vizat.    

Lucrarea de faţă, intitulată sugestiv „Exproprierea. Aspecte teoretice şi jurisprudenţă”, îşi propune a răspunde, prin argumente doctrinare şi de practică judiciară, mai multor întrebări, precum: Ce este exproprierea?; Care este natura juridică a acestei instituţii?; Care sunt bunurile care pot fi expropriate?; Care sunt regulile procedurale în materie de expropriere?; Care sunt efectele exproprierii?; Care sunt măsurile de protecţie ale persoanelor expropriate? etc.

Necesitatea unui studiu pe marginea Legii nr. 33/1994 care reglementează exproprierea pentru cauză de utilitate publică se impune prin evidenţă în condiţiile în care instituţia analizată apare ca o restrângere a exerciţiului dreptului de proprietate. Din acest punct de vedere, urmează a analiza care sunt condiţiile în care intervine exproprierea, astfel încât dispoziţiile legale în materie să fie respectate, iar exigenţele stabilite în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului să fie îndeplinite, în egală măsură („Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”…).

Cadrul constituţional permite exproprierea pentruo cauză de utilitate publică, stabilităpotrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire; despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie(art. 44 alin. 3 şi alin. 6 din Constituţia României, revizuită în anul 2003). În Codul civil legiuitorul a stabilit, de asemenea, prin art. 481 că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

În aplicarea şi conform textului constituţional amintit, Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică dispune în primul articol că exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească.

Astfel, în vederea realizării unor lucrări care servesc unor utilităţi publice şi ţinând seama de caracterul de excepţie conferit de Constituţia României şi de Codul civil cedării prin expropriere a dreptului de proprietate privată, drept a cărui protecţie se realizează de altfel, prin garantarea şi ocrotirea sa de către lege, în mod egal, indiferent de titular, a fost adoptată Legea nr. 33/1994 care cuprinde dispoziţii de natură să asigure atât cadrul legal adecvat procedurilor de expropriere şi stabilire a despăgubirilor, cât şi apărarea dreptului de proprietate privată.

Însă, nu putem omite observaţia că, într-adevăr Legea nr. 33/1994 reglementează procedura exproprierii având la bază principiul constituţional potrivit căruia exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică, stabilită conform legii şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, însă, în practică, în procesul de expropriere apar dificultăţi evidente şi grave care nu îşi găsesc rezolvarea în reglementările actuale. Sub acest aspect, „revizuirea” legislaţiei se impune de urgenţă.

Lucrarea de faţă, intitulată sugestiv „Uzucapiunea. Aspecte teoretice şi jurisprudenţă, îşi propune a răspunde, prin argumente doctrinare şi de practică judiciară, mai multor întrebări, precum: Ce este uzucapiunea?; Care este importanţa uzucapiunii în dreptul civil român?; Câte tipuri de uzucapiune cunoaşte sistemul nostru de drept?; Care sunt condiţiile cerute de lege pentru a opera uzucapiunea?; Care este modul de calcul al termenului în materie de uzucapiune?; Care sunt efectele uzucapiunii? etc.

Încă de la începutul parcurgerii materiei ar trebui să reţinem, pe scurt, că prescripţia, lato sensu, nu este altceva decât un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se libera de o obligaţie, în condiţiile stabilite de lege. Aceasta este o definiţie generală care, deşi pare ambiguă, ne-o dă chiar art. 1837 din Codul civil în vigoare.

Pentru a lămuri lucrurile, trebuie să înţelegem de la început că vorbim despre prescripţia achizitivă, numită şi uzucapiune, atunci când împlinirea termenului conduce la dobândirea unui drept şi avem în vedere prescripţia extinctivă atunci când împlinirea unui termen permite exonerarea debitorului de îndeplinirea unei obligaţii. Timpul este, astfel, elementul cheie esenţial, în ambele cazuri, servind fie la dobândirea, fie la pierderea dreptului.

Aşadar, se impune a delimita între cele două instituţii ale dreptului civil: prescripţia achizitivă (uzucapiunea) şi prescripţia extinctivă. În sistemul nostru legislativ, uzucapiunea sau prescripţia achizitivă este un mod originar de dobândire a proprietăţii sau a altor drepturi reale asupra unui bun imobil, ca efect al exercitării posesiunii utile asupra acelui bun un interval de timp determinat de lege. Spre deosebire de uzucapiune, prescripţia extinctivă constă în stingerea dreptului material la acţiune, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.

În materia pe care o analizăm (prescripţia achizitivă sau uzucapiunea), Codul civil reglementează: uzucapiunea de 30 de ani (denumită şi uzucapiunea de lungă durată) şi uzucapiunea de 10 până la 20 de ani (denumită şi uzucapiunea de scurtă durată).

Articolul 1890 din Codul civil prevede dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil prin simpla exercitare a unei posesii utile timp de 30 de ani, fără ca persoana care posedă să fie ţinută a dispune de un titlu şi fără să i se poată opune reaua credinţă. Astfel, pentru a uzucapa este suficient să se exercite o posesie utilă, timp de 30 de ani, fie ea chiar şi de rea credinţă şi fără vreun just titlu.

De la această regulă s-a instituit excepţia, prevăzută de art. 1895 şi art. 1896 din Codul civil, prin care s-a reglementat prescripţia achizitivă de scurtă durată, de 10 până la 20 de ani, ce presupune, pe lângă exercitarea posesiei utile în timpul arătat, încă două condiţii: existenţa bunei credinţe şi a unei juste cauze (justul titlu).

Pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiunea de 30 de ani, astfel cum este reglementată în art. 1890 din Codul civil, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: posesia propriu-zisă să fie utilă, adică neviciată şi să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună-credinţă sau de rea-credinţă. În acest sens, în art. 1846 alin. 1 din Codul civil se dispune că orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii. În completare acelaşi articol din Codul civil precizează că posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru. În conformitate cu prevederile art. 1847 din Codul civil: ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

În afara condiţiilor generale (posesia utilă şi exercitarea acesteia, neîntrerupt, pe o perioadă de 10 până la 20 de ani), uzucapiunea de scurtă durată implică îndeplinirea următoarelor condiţii speciale: posesia să se întemeieze pe un just titlu şi pe buna-credinţă a posesorului. Observăm că pentru a opera uzucapiunea de scurtă durată trebuie îndeplinite suplimentar două condiţii speciale: intrarea în posesie să se fi realizat în temeiul unui just titlu şi, respectiv, cu bună-credinţă din partea posesorului.

Justul titlu (justa cauză în termenii Codului civil) poate fi orice act translativ de proprietate care, din diverse motive, nu a fost apt să transmită acest drept. În acest sens, art. 1897 din Codul civil ne indică că justa cauză este orice titlu translativ de proprietate, precum vinderea, schimbul etc. Actul respectiv (titlul) trebuie să provină de la o altă persoană decât adevăratul proprietar. Actul care ar proveni de la adevăratul proprietar ar fi suficient să ducă, prin el însuşi, la dobândirea proprietăţii, fără să fie nevoie de trecerea timpului, temeiul dobândirii dreptului de proprietate constituindu-l convenţia, în acest caz. Drept urmare, titlul translativ de proprietate care provine de la adevăratul proprietar nu poate sta la baza uzucapiunii.

A doua condiţie se referă la buna-credinţă a posesorului. Art. 1898 alin. 1 din Codul civil dispune că buna-credinţă constă în credinţa greşită a posesorului că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar. Buna-credinţă trebuie să fi existat la momentul dobândirii imobilului - art. 1898 alin. 2 din Codul civil - ea presupunându-se totdeauna - art. 1899 alin. 2 C. civ. -, revenindu-i celui care susţine că posesorul a fost de rea-credinţă, sarcina de a aduce dovada acestui fapt.

Efectul principal al uzucapiunii este acela că posesorul devine titular al dreptului de proprietate sau, după caz, al altui drept real asupra bunului posedat în tot timpul cerut de lege. Acest efect se produce retroactiv, în sensul că posesorul va fi considerat proprietar din prima zi a posesiei sale şi nu de la momentul împlinirii termenului.