Marile hotarari ale Curtii Europene a Drepturilor Omului (2012) | Autori: J. ANDRIANTSIMBAZOVINA, A. GOUTTENOIRE, M. LEVINET, J.P. MARGUENAUD, F. SUDRE

Structurata pe parcursul a doua parti - Partea I - Consideratii teoretice si Partea a II-a: Documente si formulare utile, lucrarea de fata abordeaza un subiect din ce in ce mai dezbatut in ultima vreme in contextul cresterii numarului de cereri in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului.

In partea I - Consideratii teoretice cuprinde mai multe capitole de un real folos in activitatea oricarui jurist sau schiar student la drept, precum:

- Drepturile omului pe continentul european si sistemul institutional de aparare si garantare;

- Organizarea si functionarea Curtii Europene a Drepturilor Omului;

- Procedura in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului;

- Rolul avocatului in procedurile Curtii Europene a Drepturilor Omului;

- Rolul agentului guvernamental in procedurile Curtii Europene a Drepturilor Omului;

- Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Uniunea Europeana (acest capitol cuprinde o prezentare pe larg a Cartei Drepturilor Fundamentale de la Lisabona, intrata in vigoare la 1 decembrie 2009, Carta care instituie personalitate juridica proprie Uniunii Europene).

Cea de-a doua parte a lucrarii - Documente si formulare utile - este de natura a da o latura foarte practica cartii, reunind principalele reglementari necesare unei persoane care doreste sa formuleze o plangere catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului:

- Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Protocoalele aditionale;

- Legislatia interna in materie;

- Regulamentul CEDO;

- Cerere de masuri provizorii;

- Cerere introductiva de instanta;

- Observatiile scrise;

- Cereri privind satisfactia echitabila;

- Nota in atentia persoanelor care doresc sa se adreseze Curtii;

- Model de procura pentru reprezentarea in fata CEDO 

Având o tematică extrem de actuală, lucrarea prezintă o analiză a principalelor obiective, instrumente, mecanisme, realizări şi perspective ale Politicii Europene de Vecinătate. Având în vedere apariţia acestei politici în anii 2003-2004, tema de cercetare suscită interesul cititorului, permanentele schimbări la nivel european în ceea ce priveşte conturarea şi consolidarea acestei noi politici transformând cercetarea iniţiată de autoare într-un demers extrem de complex.

Analiza şi urmărirea în dinamică a documentelor oficiale, a discursurilor factorilor implicaţi în construirea acestei politici, prezentarea detaliată a proiectelor Uniunii Europene privind vecinătatea sa estică şi sudică, consideraţiile autoarei pe marginea unor concepte precum transferul de norme şi standarde, diplomaţia transformaţională, condiţionalitatea, influenţele cu caracter interguvernamental, rolul şi contribuţia României în conturarea şi consolidarea acestei politici de vecinătate, precum şi concluziile argumentate ale întregii lucrări oferă valoare adăugată rezultatelor cercetării autoarei. 

România a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. Din acel moment am făcut parte direct din aşa-numita „construcţie europeană” ce începuse cu jumătate de secol înainte, la iniţiativa Franţei şi Germaniei de a-şi pune în comun producţia de cărbune şi oţel. Deşi proiectul aderării la UE s-a bucurat de o mare susţinere în rândul populaţiei, ce însemna mai precis acest lucru era şi, din păcate, încă este, pentru majoritatea concetăţenilor noştri, o necunoscută. Ei au susţinut aderarea, mai ales plecând de la considerentul că nivelul de trai din ţările Uniunii Europene este unul cu mult mai ridicat decât cel din România şi, de aceea, se spera ca din momentul integrării în UE şi traiul românilor să se îmbunătăţească simţitor. Dacă rezultatele aderării sunt acum, la trei ani după momentul 2007, încă subiect de dezbatere, necunoaşterea realităţilor construcţiei comunitare se păstrează încă la aceleaşi niveluri. De altfel, şi interesul pentru Uniune a scăzut, el fiind reaprins cât de cât doar cu ocazia celor două campanii electorale din 2007 şi 2009 pentru alegerea parlamentarilor europeni. Din păcate şi respectivele două momente nu au făcut, de multe ori, decât să aducă o şi mai mare confuzie în ceea ce cred românii despre UE, emblematice fiind campaniile unor candidaţi care susţineau că odată ajunşi în Parlamentul European vor „rezolva” un domeniu precum pensiile. Necunoaşterea modului în care funcţionează cu adevărat Uniunea nu este însă specifică doar românilor; ea se întinde în toate ţările membre UE şi provine chiar din modul în care a fost construită aceasta la mijlocul secolului trecut. Dat fiind că naţiunile europene trecuseră prin două războaie mondiale care exacerbaseră sentimentul naţional, a fost destul de greu să se impună o construcţie solidă, de genul SUA; în schimb, s-a optat spre politica paşilor mărunţi şi a compromisului între nivelul naţional şi cel comunitar de luare a deciziilor. Astfel, fiecare din principalele instituţiile create în Comunităţi a fost lăsată să aibă un cuvânt de spus, mai mult sa mai puţin important: Comisia Europeană pentru că reprezenta, într-un fel, actorul cel mai independent de interesele naţionale, Consiliul de Miniştrii tocmai pentru că le reprezenta cel mai direct iar Parlamentul European, ca reprezentant direct al cetăţenilor statelor membre. Aşa s-a ajuns ca, pentru adoptarea unui act legislativ comunitar, acesta să fie trecut printr-un proces complicat în care erau implicate toate instituţiile citate. Ori, pentru omul de rând, căruia nici măcar nivelul naţional de funcţionare a statului nu îi este foarte clar, nivelul comunitar deja devenea o nebuloasă. În anii 2000 s-a dorit, cel puţin la nivel declarativ, ca Uniunea să fie adusă „mai aproape” de cetăţenii ei. Astfel s-au luat câteva iniţiative, cea mai cunoscută fiind aceea a „Constituţiei europene”, prin care se dorea atât o simplificare a cadrului legislativ comunitar primar cât şi o creştere a importanţei nivelului comunitar în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor UE, precum şi democratizarea mai mare a modului de funcţionare a structurii Unionale, printr-o mai mare putere acordată Parlamentului European, ca for direct ales de cetăţeni. Rezultatul nu a fost cel aşteptat, proiectul de „Tratat instituind o Constituţie pentru Europa” fiind un text complex, de sute de pagini, spre deosebire de simplitatea Constituţiilor naţionale, şi având şi defectul fundamental că nu a putut fi pus în practică. În schimb, s-a optat pentru un nou tratat modificator al celor deja existente, practică ce duce la crearea unui cadru deosebit de stufos şi nedesluşit pentru nespecialişti. S-a ajuns astfel ca Uniunea să fie, în continuare, ceva depărtat de conştiinţa cetăţeanului de rând, chiar dacă impactul ei este direct asupra a multor laturi din viaţa de zi cu zi a acestuia. Relevant pentru modul în care europenii privesc construcţia europeană este faptul că aproape de fiecare dată, în ultimii 20 de ani, când li s-a cerut opinia în cadrul unor referendumuri cu privire la schimbările aduse cadrului unional, ei s-au opus, cel puţin într-o primă fază. Astfel, danezii au respins la începutul anilor `90 Tratatul de la Maastricht, irlandezii peste un deceniu pe cel de la Nisa, francezii şi olandezii Constituţia Europeană iar irlandezii au recidivat în privinţa Tratatului de la Lisabona. Un alt exemplu oficial de cât de „populară” este Uniunea printre cetăţeni este şi extrem de slaba lor participare la alegerile pentru Parlamentul European. Cartea de faţă îşi doreşte să aducă lumină, atât publicului larg cât şi celor cu activităţi legate direct de fenomenul comunitar, cu privire la unul dintre cele mai importante aspecte ale Uniunii, sistemul său instituţional. Pentru a realiza acest lucru am structurat prezentarea pe mai multe capitole, unul cu privire la modul în care Uniunea s-a dezvoltat de la începuturi şi până în prezent, altul în care se tratează caracteristicile generale ale sistemului instituţional comunitar şi, apoi, câte unul pentru fiecare dintre instituţiile care fac parte din acest sistem, astfel cum a fost el redesenat de Tratatul de la Lisabona intrat în vigoare la sfârşitul anului 2009, respectiv 1 decembrie. În cadrul prezentării fiecărei instituţii s-a încercat cuprinderea cât mai multor aspecte, de la modul în care e organizată, la modul de funcţionare sau atribuţiile sale, însă s-a insistat şi pe prezentarea personalului care face parte din conducere, considerându-se că acesta, de multe ori, ajunge să reprezinte mult mai mult pentru caracteristicile vieţii unui organism decât litera unui Tratat sau Regulament de Funcţionare. În acelaşi timp am dorit să prezentăm şi exemple concrete din modul în care aceste instituţii au fost implicate în viaţa Uniunii, pentru a trece dincolo de discursul pur teoretic, în zona practicii de zi cu zi.