Drept civil. Persoanele | In reglementarea Noului Cod civil

Lucrarea Drept civil. Drepturile reale principale conform Noului Cod civil (2012) se adreseaza unei categorii diversificate de cititori; analizeaza principalele instituţii în materie si reprezinta un instrument util pentru o mai bună înţelegere a acestui domeniu al dreptului civil, in conformitatea noilor reglementari.

Manualul prezinta sistematizat, principalele reglementări din materia drepturilor reale, în conformitate cu prevederile Noului Cod civil, care se află într-un puternic raport de continuitate şi constanţă cu vechiul Cod.

Studiul acestor noi prevederi este cu atât mai necesar în prezent, când, după 147 de ani, s-a petrecut o schimbare de Cod civil pe scena juridică a ţării.

Paul Vasilescu este profesor la Facultatea de drept a Universitatii Babes-Bolyai din Cluj si a mai publicat Relativitatea actului juridic civil (2008), Regimuri matrimoniale. Parte speciala (2009), a scris cu Ionel Reghini si Serban Diaconescu Introducere in dreptul civil (2008), a coordonat volumele Consumerismul contractual (2006) si Cesiunea conventionala de contract (2007), dupa cum a ingrijit si lucrarea colectiva Mircea Muresan - Dictionar de drept civil (2009).

Cartea trateaza toate institutiile clasice ale obligatiilor: transformarea, transmiterea si stingerea obligatiilor, garantiile – personale si reale si izvoarele obligatiilor – faptul juridic licit, actul unilateral, contractul si raspunderea civila delictuala.

In prefata lucrarii, autorul, profesor la Facultatea de Drept a Universitatii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, dezvaluie ca, scriind aceasta carte, a fost interesat „nu numai cum este acum obligatia reglementata, dar si care e punctul de fractura cu vechiul codice, care este sursa intelectuala, iar nu atat normativa, a reglementarii din noul Cod civil. Dar o carte de drept este prin definitie un efort de a explica tehnic obligatia civila, de aceea nu am putut consacra randuri prea lungi sensurilor non-juridice ale textelor analizate. Texte care impun un efort exegetic ce va trebui suplimentat in viitor cu mai multa jurisprudenta, dar si cu o reflexie asupra sensurilor culturale ale noii legi. Toate acestea vor ramane de facut in viitor, care cu cat se apropie, cu atat va face din noul cod o lege veche.”

EXTRAS:

Titlul lucrării: NOUL COD CIVIL COMENTAT SI ADNOTAT (Art. 2.557-2.664). Cartea a VII-a: Dispoziţii de Drept Internaţional Privat

Autor / Coordonator: Avocat Eduard Dragomir

Colectie: Codul civil al României

Producător: Editura Nomina Lex, Info-Consulting Agency

ISBN: 978-606-8153-32-2

Numar de pagini: 623

Format: 148 X 215

Interior: cusut

Coperta: cartonată, tare, lucioasa

Data lansării: 3 Martie 2012

Disponibilitate: Pe stoc

Prezentare pe scurt: Lucrarea de faţă reprezintă prima publicaţie ce abordează dispozitiile Noului Cod civil al României în materia Dreptului Internaţional Privat. Totodată, pentru întâia oară sunt prezentate şi comentate toate articolele în materie; pentru prima dată, sub fiecare articol s-au introdus note ce cuprind trimiteri la legislaţia conexă cu articolul în cauză (atât din dreptul intern, cât şi din dreptul internaţional), trimiteri de natură a veni în sprijinul avocaţilor şi celorlalte categorii de profesionişti ai dreptului; pentru prima dată în acest domeniu sunt reproduse toate articolele corespondente din reglementarea anterioară, pentru ca oricine să poată analiza schimbările intervenite comparand de sine însuşi noul si vechiul cadru legal; sunt reproduse ad literram dispoziţiile Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil; sunt reproduse în citat definiţii doctrinare, acolo unde s-a considerat util; sunt prezentate elemente de drept comparat atât din statele membre ale Uniunii Europene, cât şi din alte state; sunt prezentate în extras şi câteva elemente de jurisprudenţă, atât din dreptul intern, cât şi european; legislaţia Uniunii Europene incidentă în cazul anumitor articole este reprodusă integral. Şi, în final, lucrarea se încheie cu un glosar de termeni şi expresii juridice şi un tabel general de observaţii, corespondenţe şi corelaţii.

EXTRAS: 

(...)

D. Jurisprudenţa CEDO referitoare la autoritatea părintească, dreptul la viaţă privată şi de familie şi interesul superior al copilului:

1. Cauza Iosub Caras c. România, 27 iulie 2006 (www.echr.coe.int): Dreptul părintelui şi copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile naţionale care împiedică acest drept constituie un amestec în dreptul garantat de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Prin omisiunea de a informa instanţele de divorţ despre existenţa procesului bazat pe Convenţia de la Haga, autorităţile, şi mai ales Ministerul, au lipsit Convenţia de la Haga de însuşi scopul aceri adică acela de a preveni luarea unei decizii pe fond asupra dreptului legat de încredinţare în unde este reţinut copilul. în chestiunile legate de reunirea copiilor cu părinţii lor, oportunitatea unei măsuri trebuie judecată prin rapiditatea cu care este pusă în practică, asemenea necesitând o soluţionare urgentă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele care nu locuieşte cu aceştia. În vreme ce art. 6 acordă o garanţie procedurală, şi anume „dreptul la o instanţă” care să stabilească „drepturile şi obligaţiile civile”, art. 8 slujeşte scopul mai amplu al asigurării respectului cuvenit pentru, printre altele, viaţa de familie.

2. Cauza Sbîrnea c. România, 21 iunie 201 (www.echr.coe.int): Reclamantul s-a plâns în faţa Curţii Europene de încălcarea de către instanţele naţionale a dreptului său la respectarea vieţii de familie, având în vedere imposibilitatea sa de a pune în executare hotărârea care stabilea în favoarea sa un program de vizitare a fiicei sale. Alegerea reclamantului pentru varianta constrângerii penale, formulând plângere penală împotriva fostei soţii la numai 4 luni după hotărâre, fără a exista indicii clare că aceasta se opusese la executarea acelei hotărâri, şi insistenţele sale privind reaua-credinţă a fostei soţii nu a fost cea mai constructivă abordare pentru normalizarea relaţiilor cu fiica sa. Infirmările succesive ale soluţiilor de netrimitere în judecată s-au realizat ca urmare a cererilor repetate ale reclamantului, iar durata relativ mare a urmăririi penale nu reprezintă o problemă de natură să afecteze relaţiile personale ale reclamantului cu fetiţa, în condiţiile în care, în paralel, DASPC a desfăşurat acţiuni ample de monitorizare. Legislaţia naţională, respectiv Legea nr. 272/2004, prevede dreptul la opinie al copilului, acesta fiind cel care s-a opus în mod constant la reîntâlnirea cu tatăl său. Eforturile depuse de DASPC nu au fost de natură a afecta relaţiile de familie ale reclamantului Mai mult, refuzul fostei soţii a reclamantului de a participa la unele activităţi organizate de asistenţii sociali nu au afectat relaţia fetiţei cu tatăl. în fapt, refuzul fetiţei de a nu-şi mai vedea tatăl a fost constant, iar atitudinea serviciului de asistenţă socială de a limita presiunile asupra fetiţei a fost rezonabilă. Demersurile executării silite au fost tardive faţă de scopul urmărit, reclamantul dovedindu-se intolerant faţă de propunerea realizată de fiica sa în acest context. Astfel, avându-se în vedere eforturile constante şi pe termen lung ale autorităţilor, necesitatea respectării interesului superior al copilului, precum şi atitudinea şi demersurile reclamantului îndreptate mai degrabă spre a obţine recunoaşterea oficială a influenţei negative a fostei soţii asupra fetiţei, s-a decis că autorităţile au reuşit să păstreze echilibrul între interesele concurente şi art. 8 din Convenţia europeană nu a fost încălcat.

3. Cauza Hoffmann c. Austria, 23 iunie 1993 (www.echr.coe.int): Refuzul după divorţ al drepturilor parentale ale mamei, având în vedere apartenenţa sa martorii lui Iehova, constituie o violare a art. 8 combinat cu art. 14 din Convenţie. În cauză, a fost refuzat aceste drept mamei în scopul de a proteja interesele copiilor, deoarece „frecventarea de către ei a acestei grupări religioase riscă foarte mult să ducă la marginalizarea lor socială; printre altele, viaţa le poate fi compromisă printr-un refuz al mamei de a-i lăsa să beneficieze de transfuzia de sânge”

4. Cauza Johansen c. Norvegia, 7 august 1996 (www.echr.coe.int): Pentru un părinte şi copilul său, a fi împreună reprezintă un element esenţial al vieţii de familie, chiar dacă relaţia dintre părinţi a încetat, şi măsurile interne care îl împiedică să fie împreună constituie o ingerinţă în dreptul protejat de art. 8 din Convenţie.

5. Cauza Streletz, Kessler şi Krenz c. Germania, 22 martie 2001 (www.echr.coe.int): Obligaţiile pozitive impuse statelor de art. 8 din Convenţie cu privire la întâlnirea părinţilor cu copiii lor trebuie să fie interpretate în temeiul Convenţiei cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989 şi al Convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii din 25 octombrie 1980 (Maire c. Portugalia, 26 iunie 2003; Ignaccolo-Zenlde c. România, 25 ianuarie 2000) şi trebuie luate în considerare toate normele relevante ale dreptului iternaţional, aplicabile părţilor contractante.

6. Cauza Hokkanen c. Finlanda, 23 septembrie 1994: Obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri nu este absolută, deoarece, uneori, reunirea unui părinte cu copiii săi care trăiesc de mai mult timp împreună cu celălalt părinte nu poate avea loc imediat şi necesită preparative. Natura şi amploarea acestora depind de circumstanţele fiecărei speţe, dar înţelegerea şi cooperarea tuturor persoanelor implicate constituie întotdeauna un factor important. Cu toate că autorităţile naţionale trebuie să facă tot posibilul pentru a facilita o asemenea colaborare, obligaţia acestora de a recurge la constrângere în domeniu nu poate fi decât imitată: este necesar ca acestea să ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile aceloraşi persoane, în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile care îi sunt recunoscute prin art. 8 din Convenţie. În cazul în care legăturile cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să aducă atingere acestor drepturi, este de competenţa autorităţilor naţionale să asigure un just echilibru între acestea.

7. Cauza Gnahore c. Franţa, 19 septembrie 2000 (www.echr.coe.int): Este important să se stabilească dacă a fost păstrat echilibrul echitabil între interesele concurente în speţă – al copilului, al celor doi părinţi şi al ordinii publice – în marja de apreciere acordată statelor în asemenea situaţii (Maumousseau şi Washington c. Franţa, 6 decembrie 2007), ţinând seama totuşi de faptul că trebuie avute în vedere în principal cele mai bune interese ale copilului.

8. Cauza Elsholz c. Germania, 13 iulie 2000; Marsalek c. Republica Cehă, 4 aprilie 2006 (www.echr.coe.int): „Interesele copilului” sunt considerate a fi următoarele: să păstreze legăturile cu familia sa, cu excepţia cazului în care acestea se dovedesc a fi indezirabile, şi să i se asigure dezvoltarea într-un mediu sănătos. Din perspectiva dezvoltării personale, interesul copilului depinde de diverse circumstanţe individuale, în special vârsta şi nivelul de maturizare, prezenţa sau absenţa părinţilor, mediul şi experienţele.

9. Cauza Carlson c. Elveţia, 6 noiembrie 2008: Curtea Europeană a Dreptului Omului este competentă să examineze procedura urmată de instanţele interne, în special să constate dacă aceste instanţe, în aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor Convenţiei de la Haga, au protejat drepturile garantate de Convenţie, în special pe cele ale art. 8.

10. Cauza Nistor c. România, 2 noiembrie 2010 (www.csm1909.ro): Procedurile privind dreptul de vizitare, inclusiv executarea hotărârii pronunţate la încheierea acestora, necesită o soluţionare urgentă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copil şi părintele care nu trăieşte împreună cu el. Curtea a remarcat faptul că dificultăţile întâmpinate în executarea hotărârii prin care era conferit reclamanţilor dreptul de vizitare proveneau în mare parte din animozitatea existentă între cei doi părinţi şi familiile acestora. Totuşi, Curtea a considerat că autorităţile competente nu au depus eforturi rezonabile pentru a facilita contactele regulate între reclamanţi şi minor, în condiţiile prevăzute de hotărârea judecătorească. în consecinţă, în pofida marjei de apreciere de care beneficiază autorităţile competente în materie, imposibilitatea reclamanţilor de a-şi exercita dreptul de vizitare a fost interpretată, în cazul de faţă, ca o atingere disproporţionată adusă dreptului la respectarea vieţii de familie, garantat de art. 8 din Convenţie.

11. Cauza Sbârnea c. România, 21 iunie 2011 (www.csm1909.ro): Obligaţia autorităţilor publice de a adopta măsuri pozitive nu este absolută, nu este o obligaţie de rezultat, ci una de mijloace. Prin urmare, autorităţile nu pot fi considerate răspunzătoare pentru faptul că, în ciuda consilierii, atitudinea negativă a copilului faţă de reclamant persista, iar părintele căruia minorul îi fusese încredinţat nu a avut nicio legătură cu această atitudine. Trebuie să se ţină seama întotdeauna de interesul superior al copilului şi să se aibă grijă ca acţiunile pozitive ale autorităţilor pentru a proteja dreptul la viaţa de familie al unuia dintre părinţi să nu afecteze dreptul copilului la viaţa de familie, aşa încât nu se poate concluziona că autorităţile naţionale ar fi trebuit să intervină, în această situaţie dificilă din punct de vedere emoţional, într-o măsură mai mare decât au făcut-o.

12. Cauza Marcu c. România, 26 octombrie 2010 (www.csm1909.ro): Aplicarea interdicţiei totale şi absolute a exercitării drepturilor părinteşti, prin efectul legii, fără un control din partea instanţelor al genului de infracţiune săvârşită şi al interesului minorilor, nu poate să răspundă unei cerinţe primordiale legată de interesele copiilor şi, prin urmare, să urmărească un scop legitim, cum ar fi protecţia sănătăţii, a vieţii sau educaţiei minorilor.

13. Cauza Hasse c. Germania, 8 aprilie 2004 (www.echr.coe.int): Pentru un părinte şi copilul său, faptul de a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile interne care împiedică acest lucru constituie o ingerinţă în dreptul protejat de art. 8 din Convenţie. Curtea a arătat că este conştientă de problemele cu care se confruntă autorităţile în situaţiile în care trebuie luate urgent măsuri de protecţie. Dacă nu se ia nicio măsură, există riscul real al vătămării copilului şi autorităţile vor răspunde pentru că nu au intervenit. În acelaşi timp, dacă sunt luate măsuri de protecţie, autorităţile pot fi blamate pentru o ingerinţă inacceptabilă în dreptul la respectarea vieţii de familie. Totuşi, atunci când se analizează posibilitatea luării unei măsuri atât de drastice pentru mamă, ce o privează de copilul nou-născut imediat după naştere, revine autorităţilor naţionale competente sarcina de a examina dacă nu ar fi posibilă o ingerinţă mai mică în viaţa de familie, într-un moment atât de critic din viaţa părinţilor şi a copilului. Curtea a considerat că trebuie să exercite un control mai riguros asupra restricţiilor suplimentare impuse de autorităţi după separarea copilului prin luarea faţă de acesta a măsurii plasamentului, cum ar fi cele vizând exercitarea drepturilor părinteşti sau dreptul la vizită al părinţilor sau orice alte garanţii legale destinate să asigure o protecţie efectivă a drepturilor părinţilor şi a copilului cu privire la respectarea vieţii lor de familie. Asemenea limitări suplimentare implică riscul de a rupe definitiv relaţiile familiale dintre părinţi şi un copil mic şi de aceea Curtea acordă autorităţilor o marjă de apreciere mai mică.

14. Cauza Salguiero da Silva Mouta c. Portugalia, 21 decembrie 1999 (www.echr.coe.int): Când se acordă custodia părinţilor instanţa nu are voie să acorde credinţelor religioase ale unuia dintre părinţi un rol decisiv în formularea deciziei. Astfel, faptul că un părinte este martor al lui Iehova nu trebuie să reprezinte un element concludent în decizia de a nu acorda custodia acelui părinte. Aceste argumente sunt lipsite de relevanţă în raport cu compatibilitatea unui părinte de a deţine custodia copilului şi, de aceea, sunt discriminatorii. Din acest motiv Curtea Europeană a descoperit o violare a art. 8 în conjuncţie cu art. 14 al Convenţiei europene în cazul Hoffman c. Austria (23 iunie 1993) şi în cazul Palau-Martinez c. Franţa (16 decembrie 2003). De asemenea, instanţa nu este îndreptăţită să refuze custodia unui părinte doar în baza faptului că acesta are orientări homosexuale [(Salguiero da Silva Mouta c. Portugalia, 21 decembrie 1999 (www.echr.coe.int)].

XV. În Monitorul Oficial nr. 545 din 3 august 2012 a fost republicată Legea nr. 134/2010 privind (noul) Codul de procedură civilă, dându-li-se textelor o nouă numerotare. Faţă de textul legii publicat iniţial, reprodus integral în lucrarea noastră, pentru a corela noile texte şi modificările aduse unora dintre texte prin dispoziţiile Legii nr. 76/2012, vom reproduce integral, potrivit formei republicate, articolele de interes referitoare la procedura divorţului, a punerii sub interdicţie şi a declarării pe cale judecătorească a morţii persoanelor fizice.

LA DETALII, VETI REGASI UN AMPLU EXTRAS DIN LUCRARE, 72 PAG (IN JOSUL PAGINII)!

STOC EPUIZAT!

Capitolul I. Existenţa persoanei fizice

Secţiunea 1. Preliminarii

§1. Noţiunea şi definirea persoanei fizice

Datele biologice ne oferă trei ordini ale vieţii: vegetalul, animalul şi umanul. Dar numai oamenilor le este recunoscută calitatea de subiect de drept, calitatea de persoane. Aşadar, persoanele sau fiinţele umane sunt subiecte de drept (expresia echivalentă a persoanei este subiect de drept). „Destinatarul oricărui drept – scria Ihering – este omul pentru că orice drept corespunde cu un interes al omului”.

Subiect de drept civil este persoana care participă individual sau colectiv la raporturile juridice civile; ea este titulară de drepturi şi obligaţii civile. Persoana este motorul vieţii juridice. Persoana fizică este – aşa cum stabileşte noul Cod civil în art. 25 alin. (2) – „omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile”.

Subiectele dreptului civil se împart în două mari categorii, şi anume: persoanele fizice şi persoanele juridice. În adevăr, dreptul civil recunoaşte ca subiect de drept pe fiecare individ (ca persoană fizică), dar, de asemenea, recunoaşte această calitate şi anumitor grupări (societăţi comerciale, asociaţii, sindicate etc.). Există astfel în lumea juridică cele două categorii de persoane pe care le-am enunţat: persoana fizică şi persoana juridică.

(...)

EXTRAS:

EXTRAS:

Normele de ordine publică, depăşind sfera intereselor private, protejează interesele publice ale societăţii. Noţiunea de ordine publică înglobează toate principiile şi regulile de ordine socială şi morală pe care legiuitorul le-a considerat esenţiale pentru societate. În aplicarea normelor, distincţia între cele de ordine publică şi cele de ordine privată se face de către judecător (adică de către cel care aplică legea, şi cu ocazia aplicării ei, în fiecare caz în parte), în cazul în care legiuitorul nu a arătat expres în conţinutul normei că este de ordine publică.

Toate normele de ordine publică sunt imperative (însă, nu toate normele imperative sunt de ordine publică; de exemplu, potrivit art. 1683 alin. (1) C. civ.: „Dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător”. Această normă este imperativă, dar nu şi de ordine publică, deoarece operează în favoarea cumpărătorului, fiind deci de ordine privată; de exemplu, norma cuprinsă în art. 1011 alin. (1) C. civ. („Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute”) este o normă imperativă de ordine publică; interesul public ocrotit constă în asigurarea principiului irevocabilităţii donaţiilor, pentru că dacă donaţiile s-ar putea face prin orice act sub semnătură privată, înscrisul ar putea fi uşor distrus de către donator şi astfel nu s-ar putea asigura securitatea circuitului civil; implicit, este protejat şi un interes privat, particular, şi anume este protejată voinţa donatorului, care dispune irevocabil de un drept al său în favoarea unei alte persoane. Normele de ordine privată ocrotesc interese particulare.

Normele dispozitive sunt întotdeauna de ordine privată (însă, nu toate normele de ordine privată sunt dispozitive).

(...)

Manualul este destinat studenţilor de la facultatea de drept şi ştiinţe juridice şi este orientat spre însuşirea unui minim de cunoştinţe în domeniul dreptului civil privind persoanele.

Daniela Ciochină este autor a numeroase lucrări de specialitate în materia dreptului civil şi cadru didactic al Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti.