Cautare

Prin lucrarea de faţă, autorii abordează în integralitate o instituţie fundamentală a dreptului civil, Actul Juridic Civil din perspectiva Noului Cod civil al României, care cum bine ştim a intrat deja in vigoare din 2011. 

Scopul lucrării este in primul rând de a veni în sprijinul acelora care se pregătesc pentru examenele de admitere/definitivare in profesia de avocat, magistrat ori alte profesii juridice. 

EXTRAS:

EXTRAS:

Capitolul I.

Încetarea de drept a contractului individual de muncă 1. Încetarea contractului individual de muncă pe durată de terminată. Expirarea termenului convenit. Obiectul pro baţiunii

C. muncii, art. 56 lit. j) [1] , art. 287 [2] „

Contractul individual de muncă pe durată determinată încetează de drept, la expirarea termenului convenit. „

Detaşarea nu este un caz de suspendare de drept a contractului individual de muncă, ci un caz de suspendare facultativă, la iniţiativa angajatorului, căruia nu i se poate cere să probeze faptul negativ al nesuspendării, ci rămâne în sarcina celui care-l invocă dovada faptului pozitiv, contrar celui negativ, afirmat de partea care se apără. „

Plasarea sarcinii probei la angajator are întocmai semnificaţia explicitată, respectiv obligaţia acestuia de a depune probele actelor şi faptelor pe care este ţinut de lege să le îndeplinească (cum ar fi, de exemplu, dovada că a efectuat cercetarea prealabilă în cazul aplicării unei sancţiuni disciplinare ori în apărare, după ce, în prealabil, salariatul va fi depus propriile dovezi în justificarea pretenţiilor, iar nu probe în contra oricăror susţineri, oricât de nedovedite, ale părţii adverse, transformând nevoile probaţiunii, în astfel de litigii, într-o probatio diabolica, în care angajatorul ar fi ţinut să probeze şi fapte negative, sub sancţiunea de a considera dovedite susţinerile contrare, chiar neprobate, ale celeilalte părţi).

(...)

EXTRAS:

Capitolul I. Abateri disciplinare. 

Noţiune 1. Calificarea abaterii disciplinare. Părăsirea neautorizată şi intempestivă a locului de muncă, în vederea declanşării unui protest spontan. Individualizarea sanc- ţiunii. Avertisment

C. muncii, art. 263 [1] , art. 268 [2] 

Constituie abatere disciplinară părăsirea neautorizată şi intempestivă a locului de muncă, în manifestarea unui interes propriu, necauzată de o situaţie de forţă majoră, exoneratoare de răspundere. „

Atitudinea angajatorului de nerespectare a unor obligaţii contractuale sau legale nu poate justifica încălcarea de către salariat, la rândul său, a obligaţiilor ce îi revin în ceea ce priveş- te disciplina muncii. „

În vederea obţinerii plăţii drepturilor salariale restante, salariatul poate formula o cerere de chemare în judecată a angajatorului sau, în cazul în care o atare cale este apreciată ca lipsită de eficienţă imediată, poate solicita conducătorului ierarhic aprobarea de ore libere, acţiunea de părăsire a locului de muncă în vederea declanşării unui protest spontan neavând temei legal. „

Nu se poate reţine nici o eventuală excepţie de neexecutare a contractului, prin refuzul muncii în cazul neplăţii salariului, întrucât dispoziţiile legii speciale, Codul muncii, nu prevăd o astfel de posibilitate în derularea relaţiei contractuale care nu are un caracter de egalitate juridică între contraprestaţii.

C.A. Bucureşti, s. civ., confl. mun. şi asig. soc.,

dec. nr. 5872R din 5 octombrie 2011, nepublicată

EXTRAS:

Capitolul I. Introducere în studiul disciplinei dreptului muncii

§1. Munca şi dreptul muncii

1. Munca este o trăsătură esenţială a activităţii umane, omul fiind singura fiinţă care depune efort, în mod conştient, în vederea obţinerii unor foloase. În acelaşi timp, munca reprezintă o condiţie a traiului, deoarece fără a presta muncă nu se pot obţine bunurile necesare vieţii. De cele mai multe ori, munca depusă reprezintă şi o măsură a bunăstării indivizilor. Munca constituie pentru econo­ mişti factor de producţie, o activitate prin care oamenii utilizează aptitudinile lor, fizice şi intelectuale, în scopul obţinerii de bunuri şi beneficii.

2. Dezvoltarea societăţii umane a determinat normativizarea relaţiilor de muncă. Dacă la începutul organizării societăţii uma­ ne prestarea muncii se făcea în folos propriu, pe parcursul evo­ luţiei structurilor etatice munca s­a prestat şi în folosul altor in­ divizi. Ulterior, cei care beneficiau de pe urma muncii altora au abuzat de drepturile lor, munca devenind pentru o mare parte a membrilor societăţii muncă silnică. Dreptul modern a adus mutaţii în sfera dreptului în general, punând şi bazele apariţiei dreptului muncii, ca ştiinţă şi disciplină juridică. Odată cu afirmarea drepturilor fundamentale ale omului s­au conturat idei călăuzitoare şi pentru dreptul muncii, cum ar fi: dreptul la muncă, interzicerea muncii silnice, remuneraţia muncii prestate etc. (sfârşitul secolului al XIX­lea). Trecerea de la feudalism la capitalism şi industrializarea la scară largă a proceselor de producţie au determinat organizarea muncitorilor în sindicate care să le apere drepturile legate de relaţiile de muncă. Mişcările sindicale de la începutul secolului al XX­lea, de multe ori chiar agresive şi soldate cu victime, au grăbit conturarea dreptului muncii ca o disciplină juridică autonomă.

3. Cu privire la înţelesul noţiunii de dreptul muncii, în doctrină (...)

EXTRAS:

Aceasta carte a fost epuizata!

Este disponibila editia a 2-a, pe care o regasiti aici:

http://www.librariejuridica.ro/product.php?ProductID=541

EXTRAS:

Capitol preliminar. Patrimoniul

1. Noțiunea de patrimoniu

O definiţie legală a patrimoniului este oferită de art. 31 C.civ., potrivit căruia orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia.

Altfel spus, prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică ce aparţin unui subiect de drept.

Sunt excluse, astfel, din conţinutul patrimoniului acele drepturi nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la nume (art. 82 C.civ.), dreptul la viaţă privată (art. 71 C.civ.), dreptul la demnitate (art. 72 C.civ.) etc.

Cu toate acestea, deşi aceste drepturi sunt excluse din patrimoniul unei persoane, prin încălcarea lor, cauzându-se un prejudiciu, ia naştere dreptul de creanţă împotriva autorului faptei ilicite, ce constă în repararea prejudiciului produs.

2. Elementele patrimoniului

Pornind de la definiţia dată patrimoniului de Codul civil, rezultă că acesta este alcătuit din două elemente:

– latura activă (activul patrimonial);

– latura pasivă (pasivul patrimonial).

Activul patrimonial cuprinde toate drepturile patrimoniale (exprimabile pecuniar). Poate fi vorba fie despre drepturi reale, precum dreptul de proprietate asupra anumitor bunuri, dreptul de superficie asupra unui teren, dreptul de uzufruct asupra unor bunuri, dreptul de abitaţie asupra unei locuinţe etc., fie despre drepturi de creanţă (drepturi personale), cum ar fi dreptul de a primi suma împrumutată, dreptul de a folosi locuinţa închiriată, dreptul de a încasa chiria pentru bunul dat în locaţiune, dreptul de a folosi bunul dat în comodat, dreptul de a primi preţul lucrului vândut, dreptul de a utiliza energia electrică în urma încheierii unui contract de furnizare a acesteia etc. 

(...)

STOC EPUIZAT!

Capitolul I. Existenţa persoanei fizice

Secţiunea 1. Preliminarii

§1. Noţiunea şi definirea persoanei fizice

Datele biologice ne oferă trei ordini ale vieţii: vegetalul, animalul şi umanul. Dar numai oamenilor le este recunoscută calitatea de subiect de drept, calitatea de persoane. Aşadar, persoanele sau fiinţele umane sunt subiecte de drept (expresia echivalentă a persoanei este subiect de drept). „Destinatarul oricărui drept – scria Ihering – este omul pentru că orice drept corespunde cu un interes al omului”.

Subiect de drept civil este persoana care participă individual sau colectiv la raporturile juridice civile; ea este titulară de drepturi şi obligaţii civile. Persoana este motorul vieţii juridice. Persoana fizică este – aşa cum stabileşte noul Cod civil în art. 25 alin. (2) – „omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile”.

Subiectele dreptului civil se împart în două mari categorii, şi anume: persoanele fizice şi persoanele juridice. În adevăr, dreptul civil recunoaşte ca subiect de drept pe fiecare individ (ca persoană fizică), dar, de asemenea, recunoaşte această calitate şi anumitor grupări (societăţi comerciale, asociaţii, sindicate etc.). Există astfel în lumea juridică cele două categorii de persoane pe care le-am enunţat: persoana fizică şi persoana juridică.

(...)

EXTRAS:

Capitolul I. Consideraţii introductive

Secţiunea 1. Prezentarea unor termeni esenţiali

Răspunderea civilă delictuală reprezintă o instituţie esenţială a oricărui sistem juridic, ce evoluează în concordanţă cu concepţiile sociale de natură politică, morală şi economică, dar şi cu progresul tehnic.

Spaţiul politico-juridic european a devenit, în ultimul secol, dar în special în ultimele decenii, unul din ce în ce mai complex, implicând diverse ordini juridice ce se întrepătrund şi se condiţionează reciproc. Acest aspect a început să aibă influenţe şi în domeniul acestei instituţii, cu largă aplicabilitate în sistemele de drept.

Conceptul de drept european al răspunderii civile sau chiar de drept european al răspunderii civile delictuale este menţionat frecvent în doctrină sau chiar în expunerea de motive a unor acte normative, deci nu poate fi ignorat, în ciuda faptului că această menţionare nu reprezintă decât un anunţ, un „avertisment” al existenţei sale viitoare, pentru moment putându-se identifica doar anumite evoluţii în domenii punctuale sau unele tendinţe de unificare a diverselor legislaţii, a interpretărilor doctrinare şi/sau jurisprudenţiale.

Categoria „drept european”, atunci când vorbim de răspunderea civilă delictuală, merită însă o clarificare.

Astfel, spre deosebire de „dreptul european al concurenţei”, care se referă de obicei la reglementarea comunitară din domeniu, a cărei sferă o regăsim prin interpretarea textelor de lege incidente, dreptul european în materia răspunderii civile delictuale nu este un concept uşor de conturat, reprezentând, din punctul nostru de vedere, deopotrivă dreptul răspunderii civile al statelor de pe continentul european, în aspectele sale comune sau specifice care pot ajuta la înţelegerea instituţiei, cât şi dreptul răspunderii civile delictuale dezvoltat de Convenţia europeană a drepturilor omului şi jurisprudenţa aferentă acesteia, precum şi dreptul răspunderii civile delictuale rezultat din dreptul primar şi derivat al Uniunii Europene.

(...)

EXTRAS:

Capitolul I. Jurisdicţii speciale administrative şi proceduri administrative cu „elemente de aparentă jurisdicţionalizare” – distincţii absolut necesare

Secţiunea 1. Câteva observaţii preliminare

1. În contextul legislativ contemporan, abordarea analitică a unei instituţii precum cea a „jurisdicţiilor speciale administrative” poate părea un demers pe cât de riscant, pe atât de lipsit de utilitate. În fond şi la urma urmei, conţinutul art. 21 alin. (4) teza I din Constituţia României – text potrivit căruia „Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative (…)” – îl poate descuraja pe orice autor cât de cât conştient de menirea pe care o are în siajul unei cercetări ştiinţifi ce dedicate: aceea de a furniza, unor probleme ridicate, soluţii viabile, aplicabile în viaţa de zi cu zi a practicii aferente domeniului ştiinţifi c abordat. La ce poate folosi o monografi e consacrată jurisdicţiilor speciale administrative atâta timp cât aceste forme de control al activităţii structurilor instituţionale ale Executivului sunt – potrivit Legii noastre fundamentale – facultative, putând fi ocolite de către cel care este interesat în reformarea sau, după caz, în desfi inţarea unui act administrativ şi care se poate adresa, în acelaşi scop, direct instanţelor judecătoreşti? Şi totuşi…

(...)