Drept penal

Lucrarea Protectia penala a pietei de capital | Autor: Tiganoaia Adrian-Catalin reprezintă un studiu aprofundat al infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare. Are la baza identificarea conţinuturilor legale ale acestora cu sancţiunile aferente, analizeazand in continuare aspectele comune tuturor acestor infracţiuni, iar in final este analizată fiecare infracţiune în parte.

Întrucât, în opinia autorului, Legea nr. 297/2004 ar trebui să înregistreze progrese semnificative la capitolul tehnică legislativă în materia incriminării, sunt sesizate deficienţele în această privinţă şi se propune un model de incriminare a acestor fapte, care să aibă avantajul de a conţine, în general, norme penale complete, distincte pentru fiecare comportament prohibit în parte, de a diversifica arealul sancţionator, în funcţie de calitatea subiectului activ şi de a spori sancţiunile în raport cu cele existente în prezent.

La propunerea de sporire a sancţiunilor, s-a ţinut seama şi de concepţia de ansamblu, manifestată la nivelul Noului Cod penal, aceea de a scădea pedepsele în raport cu cele prevăzute în Codul penal în vigoare. Aşa fiind, modelul îşi va păstra validitatea şi după intrarea în vigoare a Noului Cod penal, existând corelare.

EXTRAS:

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Dreptul penal este acea ramură a dreptului public, formată din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea ca infracţiuni, sub sancţiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepsei persoanelor care le săvârşesc. Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept, este format din două părţi – partea generală şi partea specială. Partea generală a dreptului penal cuprinde totalitatea normelor penale generale, referitoare la: scopul legii penale, aplicarea acesteia în timp şi spaţiu, infracţiune, răspunderea penală, pedepsele aplicabile, limitele acestora şi condiţiile de aplicare.

În principal, aceste norme se regăsesc în Partea generală a Codului penal, art. 1-154. Partea specială a dreptului penal este definită ca fiind acea parte care cuprinde ansamblul normelor penale prin care se stabilesc faptele de pericol social, considerate infracţiuni, precum şi pedepsele aplicabile celor vinovaţi de comiterea lor. Partea specială a dreptului penal cuprinde totalitatea normelor de incriminare a faptelor socialmente periculoase, considerate ca fiind infracţiuni, norme care se regăsesc în Codul penal (art. 155-362), precum şi în unele legi cu dispoziţii penale.

În Partea specială a Codului penal sunt incriminate faptele care aduc atingere celor mai importante valori sociale – atributelor fundamentale ale statului, precum şi ale persoanei, patrimoniului, autorităţii de stat, activităţii de înfăptuire a justiţiei etc. Dispoziţiile de incriminare din Partea specială a Codului penal sunt completate prin normele prevăzute în unele legi speciale. Prin legile speciale sunt incriminate faptele socialmente periculoase care aduc atingere valorilor specifice diferitelor domenii de activitate, cum ar fi, de exemplu: activităţile comerciale, circulaţia rutieră, protecţia muncii, silvicultura, proprietatea intelectuală etc.

Legiuitorul a urmărit astfel să asigure o mai mare stabilitate Codului penal în raport cu frecventele modificări intervenite în diferitele domenii de activitate şi care sunt reglementate prin legile speciale.

Totodată, prin Codul penal sunt consacrate faptele care prezintă cea mai mare gravitate, aducând atingere celor mai importante valori sociale. Chiar şi în prezenţa unor astfel de deziderate, este de observat faptul că actualmente, dat fiind imperativul armonizării legislaţiei penale cu cea europeană, Codul penal cunoaşte frecvente şi profunde modificări, proces care este de dorit să se finalizeze într-o perioadă de timp cât mai scurtă.

Adresându-se tuturor celor care au aşteptat apariţia Legii pentru punerea în aplicare a Noului Cod penal (Legea nr. 187/2012 – M.Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012, în vigoare de la 1 februarie 2014), fie ei practicieni ori teoreticieni ai Dreptului sau simpli cetăţeni, cartea conţine, pe lângă Codul propriu-zis (Legea nr. 286/2009), actualizat, un Cuvânt-înainte şi o Prefaţă scrise de prof. univ. dr. Valerian Cioclei, membru al Comisiei de elaborare a Noului Cod, precum şi un extras din Legea pentru punerea în aplicare, incluzând dispoziţii tranzitorii, de punere în aplicare şi finale, dar şi un Tabel corespondenţă articole Noul Cod penal – Codul penal în vigoare şi alte acte normative.

Toate acestea sunt menite a-l ajuta pe cititor să se familiarizeze cu noile prevederi cuprinse în Noul Cod actualizat, oferind lămuriri şi indicaţii preţioase cu privire, mai ales, la elementele de noutate aduse de acesta în sistemul legislativ românesc.

Domeniul dreptului poliţienesc impune o atenţie deosebită, dată fiind importanţa vitală a funcţionării aparatului de poliţie într-un stat în care cetăţenii şi autorităţile politice cred în democraţie.

Această apreciere trebuie înţeleasă în contextul în care evoluţia dreptului public, a relaţiilor dintre stat şi cetăţean are loc într-o lume în care fenomenul adaptării sistemelor de drept naţionale la dreptul comunitar impune eforturi pe mai multe planuri, fiind un efort reciproc şi în ambele sensuri, de la naţional la supranaţional şi invers.

Prezenta lucrare raspunde cerinţelor actuale de specializare a ştiinţelor juridice, in special în contextul europenizării dreptului.

Impactul aderării si eforturile de integrare a României în sistemul de civilizaţie juridică a vestului european au determinat noi priorităţi în regândirea multor concepte, principii si chiar viziuni asupra unor instituţii pe care, până acum, le consideram clasice.

EXTRAS:

SEMINAR 1

Noţiuni generale. Definiţia dreptului penal

Obiectul dreptului penal. Scopul dreptului penal

Caracterele dreptului penal. Principiile dreptului penal

§1. Aspecte teoretice

1. Definiţia dreptului penal

Dreptul penal este ramura sistemului de drept formată din totalitatea normelor juridice care incriminează faptele ce constituie infracţiuni, stabilind sancţiunile ce urmează a fi aplicate celor ce să- vârşesc aceste fapte, precum şi condiţiile tragerii la răspundere penală a acestor persoane, în scopul apărării valorilor sociale ale statului de drept.

2. Obiectul dreptului penal

Obiectul dreptului penal este reprezentat de relaţiile de apărare socială ce iau naştere la momentul adoptării legii penale şi care pot fi de conformare, atunci când subiecţii de drept respectă norma penală, sau represive, atunci când, încălcând legea penală, subiecţii de drept sunt supuşi măsurilor coercitive impuse de aceasta.

3. Scopul dreptului penal

Dreptul penal are ca scop apărarea valorilor sociale ale societăţii împotriva săvârşirii de infracţiuni.

4. Caracterele dreptului penal

– caracter de drept public;

– caracter autonom;

– structură unitară.

5. Principiile dreptului penal

– legalităţii;

– umanismului;

– egalităţii în faţa legii penale;

– prevenirii săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală;

– unicul temei al răspunderii penale îl reprezintă infracţiunea;

– personalităţii răspunderii penale;

– individualizării sancţiunilor de drept penal.

§2. Întrebări

1. Definiţi dreptul penal.

2. Ce reprezintă obiectul dreptului penal?

3. Caracterizaţi scopul dreptului penal.

4. Enumeraţi caracterele dreptului penal.

5. Prin ce se defineşte caracterul de drept public al dreptului penal?

6. Descrieţi caracterul autonom al dreptului penal.

7. Ce asigură unitatea dreptului penal şi ce presupune aceasta?

8. Enumeraţi principiile dreptului penal.

9. Caracterizaţi principiul legalităţii dreptului penal.

10. Caracterizaţi principiul umanismului dreptului penal.

11. Descrieţi principiul egalităţii în faţa legii penale.

12. Cum caracterizaţi principiul prevenirii săvârşirii faptelor prevăzute în legea penală?

13. Care este unicul temei al răspunderii penale? Scurte consideraţii.

14. Caracterizaţi principiul personalităţii răspunderii penale.

15. Ce presupune principiul individualizării sancţiunilor de drept penal?

EXTRAS:

Capitolul I. Noţiuni introductive privind răspunderea penală a persoanei juridice

Secţiunea 1. Noţiunea răspunderii penale a persoanei juridice

1. Pentru o lungă perioadă, dreptul penal şi dreptul procedural penal din Europa continentală şi cel aparţinând sistemului common law păreau a fi, în opinia doctrinei, ireconciliabile. Însă în ultimele două decenii s-a produs o convergenţă semnificativă, care a redus prăpastia dintre cele două sisteme, chestiunea răspunderii penale a persoanei juridice fiind elementul care a constituit liantul acestei apropieri. Atât din punct de vedere calitativ, cât şi din punct de vedere cantitativ, infracţionalitatea persoanei juridice acoperă aria cea mai semnificativă a infracţionalităţii în cadrul societăţii, constituind, în opinia unui autor, drept cel mai important subiect dezbătut în dreptul penal la momentul actual.

Implicarea extraordinară a persoanelor juridice în toate domeniile vieţii sociale este redată plastic de un alt autor: „companiile ne pun la dispoziţie hrana pe care o mâncăm, apa pe care o bem, ne satisfac necesităţile şi dorinţa de lux de zi cu zi. (...) nu statul este cel care ne oferă toate aceste lucruri, ci companiile. Astfel de companii generează bunăstarea economiei în general şi a ac- ţionarilor în special, oferind locuri de muncă pentru majoritatea populaţiei. Ca urmare a restructurării revoluţionare a economiei şi a politicii instituţionale a statului, este inevitabil ca puterea şi influenţa acestor companii să crească, iar nu să se diminueze în viitorul apropiat”.

O asemenea putere nu poate atrage după sine decât o răspundere echivalentă. La fel ca şi persoanele fizice, persoanelejuridice au datoria de a nu produce prejudicii altora în societate – neminem laedere – , iar dacă acest lucru se întâmplă totuşi, ele sunt ţinute să răspundă, indiferent de natura normei juridice încălcate.

2. Răspunderea penală a persoanei juridice a devenit una dintre cele mai dezbătute tematici ale secolului al XX-lea şi începutului de secol al XXI-lea. Această dezbatere a devenit cu adevărat semnificativă după anii ’90, când atât Statele Unite ale Americii, cât şi Europa s-au confruntat cu un număr alarmant de infracţiuni comise prin intermediul persoanelor juridice – infracţiuni de mediu, antitrust, fraudă, din domeniul farmaceutic, al dreptului muncii, infracţiuni de corupţie, economice şi fiscale. Unele corporaţii – Dynergy, Adelphia Communications, WorldCom, HealthSouth, Parmalat sau Royal Ahold au „preferat” domeniul falsificării documentelor financiare. Altele, printre care Royal Caribbean, Olympic Pipeline, Exxon, Pfizer, Bayer, Shering-Plough Corporation, au încălcat norme de dreptul mediului şi cele privind asigurarea să- nătăţii populaţiei. McWane Inc., una dintre cele mai mari companii producătoare de ţevi din lume, deţine „recordul” în producerea de decese ca urmare a nerespectării diferitelor aspecte ale legisla- ţiei. Consecinţele proliferării fenomenului infracţional corporativ constau în mari pierderi de natură economică, precum şi de vieţi omeneşti. În afara acestora, efectele pe termen lung constând în afectarea mediului înconjurător, a sănătăţii oamenilor, pe care poate, la momentul de faţă, nu le sesizăm încă, nu ar trebui să fie subestimate.

EXTRAS:

Capitolul I.

Societatea şi dreptul penal

Secţiunea 1. Societatea, ilicitul juridic şi ilicitul penal

1. În 1939, Vintilă Dongoroz sesiza esenţa vieţii sociale ca „viaţă de relaţiune”, cum o numea el. Orice societate cuprinde o serie de elemente, între care fiinţa umană este silită să acţioneze, să interacţioneze şi să relaţioneze respectând dezideratele vieţii sociale, dar răspunzând în acelaşi timp şi propriilor nevoi şi trebuinţe. Concilierea acestor două chestiuni reprezintă sâmburele bunei funcţionări a societăţii. Atunci când o conduită umană se încadrează în tiparul de comportament social-dezirabil, ea este calificată ca fiind convenabilă pentru societate şi grupul social. Ori de câte ori conduita umană depăşeşte, încalcă sau înfrânge acest tipar, ea va fi calificată drept neconvenabilă şi sancţionată ca atare.

În cadrul acestor mecanisme sociale complexe, rolul principal este deţinut de ordinea juridică sau Dreptul, definit succint ca fiind ansamblul regulilor de conduită impuse de puterea publică şi menite a asigura ordinea în societate. Dreptul nu poate exista decât în cadrul societăţii – ubi societas, ibi ius –, fiind forma cea mai expresivă, mai precisă şi mai sigură de disciplinare a ordinii sociale. Regulile de conduită socială reprezintă comenzi, ordine sau precepte prin care societatea ne cere să facem ceva (iussum), să nu facem ceva (vetitum) sau să facem ceva în anumite condiţii (permissum), precum şi consecinţa nerespectării preceptului, adică tipul de reacţiune socială care va interveni în vederea restabilirii ordinii sociale tulburate prin conduita neconvenabilă. Această consecinţă reprezintă sancţiunea regulii (sanctio).

În cadrul regulilor de conduită socială, normele juridice reprezintă o categorie distinctă, deosebită sub aspectul formei şi al gradului lor de eficienţă. Normele juridice sunt stabilite şi impuse de puterea publică, fiind explicite, obligatorii şi irefragabile pentru toţi membrii societăţii. Sub aspectul conţinutului substanţial, normele juridice sunt alcătuite din precept (praeceptum iuris), alcătuit din ipoteză şi dispoziţie, şi din sancţiune (sanctio iuris), care este determinată şi care poate consta în reparare, retribuţie sau prevenţie. Puterea publică este implicată în realizarea normelor juridice sub triplu aspect: edictarea normelor juridice se realizează de către puterea legiuitoare, aplicarea lor concretă se realizează de către puterea judecătorească, iar supravegherea respectării, precum şi executarea sancţiunilor se realizează de către puterea executivă.

2. Normele juridice, prin preceptul lor, limitează libertatea individuală de acţiune, stabilind o sferă a tolerabilităţii sociale a acţiunilor umane. Tot ceea ce preceptul regulilor de conduită nu opreşte şi tot ceea ce este conform cu acestea constituie sfera licitului, care ar cuprinde deci ansamblul acţiunilor umane permise sau tolerate de către societate. Tot ceea ce regulile de conduită interzic şi tot ceea ce este contrar preceptului acestora constituie sfera ilicitului. Acesta ar cuprinde deci ansamblul acţiunilor umane nepermise şi netolerate de către societate. În plus faţă de cele două categorii tranşante şi monocolore, doctrina vorbeşte şi despre două categorii intermediare – ilicitul tolerat şi ilicitul aparent. Prima sintagmă s-ar referi la faptele de pericol social redus, dar care, formal, constituie o încălcare a preceptului normei juridice, iar cea de-a doua la acele acţiuni sau inacţiuni care eludează conţinutul unor norme prohibitive sau onerative ori prin care se speculează anumite neconcordanţe legislative.

Prin conţinutul său, o regulă de conduită nu determină decât la modul abstract ceea ce este licit. În opinia lui V. Dongoroz, în regula de conduită nu găsim decât noţiunea sau conceptul ilicitului, adică ilicitul abstract sau obiectivitatea ideologică a faptului. Când regula de conduită a fost în mod efectiv încălcată, faptul sau activitatea prin care s-a înfrânt această regulă constituie ilicitul concret sau obiectivitatea reală a faptului.

Ilicitul reprezintă deci neconformitatea sau antijuridicitatea unei acţiuni (conduite) umane cu o regulă de conduită. Sub aspectul specificului normei juridice încălcate, ilicitul poate fi civil, administrativ, penal, fiscal etc. V. Dongoroz vorbeşte despre ilicit penal şi ilicit extra-penal, după cum consecinţa nerespectării unei reguli de drept constă într-o pedeapsă sau doar o sancţiune reparatorie.

Ilicitul penal reprezintă forma cea mai gravă a ilicitului juridic, întrucât produce cea mai însemnată tulburare a ordinii juridice. Spre deosebire de celelalte forme de ilicit juridic apreciate ca fiind mai puţin grave pentru buna desfăşurare a relaţiilor sociale, ilicitul penal este expres şi limitativ determinat de legiuitor şi implică o reacţie socială concertată, promptă şi aspră din partea organelor specializate ale statului. Această reacţie constă în aplicarea pedepsei, cea mai gravă sancţiune juridică existentă.

3. Delimitarea ilicitului penal de celelalte forme de ilicit juridic pe baza sancţiunii aplicabile – adică criteriul formal – a fost avansată de V. Dongoroz încă de la 1939. Acesta a venit cu propria-i viziune asupra criteriilor de delimitare a ilicitului penal de cel extra-penal, oferind o soluţie proprie acestei chestiuni, după ce a avansat mai multe critici cu privire la celelalte criterii de delimitare propuse de literatura de specialitate. Teoriile anterioare ce propuneau delimitarea ilicitului penal de cel extra-penal pot fi grupate în două mai categorii: teorii ce marşează pe deosebirile cantitative şi teorii ce pun accentul pe distincţiile de ordin calitativ între cele două forme de ilicit juridic, penal şi extra-penal. Astfel, teoria deosebirii cantitative avansează ca unic criteriu de delimitare gradul de pericol social al conduitei umane ce încalcă preceptul unei norme juridice. Faptele penale prezintă un grad de pericol social mai ridicat decât faptele prin care se încalcă o normă extra-penală, produc o tulburare mai gravă, mai însemnată ordinii sociale. Potrivit teoriei deosebirii calitative, distincţia dintre ilicitul penal şi cel extra-penal tre-buie realizată plecând de la elemente mult mai importante decât gravitatea faptei. Însă teoriile calitative sunt scindate în funcţie de elementul pe care adepţii îl propun pentru realizarea distincţiei. Astfel au fost propuse criterii subiective de delimitare, între care cel mai uzitat este cel al intenţiei frauduloase, văzută ca atitudine agresivă, voinţă şi conştiinţă de a face rău. Alte criterii propuse în cadrul teoriilor deosebirii calitative sunt cele obiective. Astfel, este propusă delimitarea ilicitului penal de cel extra-penal în funcţie de natura dreptului lezat, coloritul moral al faptului ilicit, rezonanţa socială a faptului sau personalitatea făptuitorului. Potrivit adepţilor acestor criterii, ilicitul penal nesocoteşte un drept, pe când cel extra-penal nesocoteşte o îndatorire, cel penal înfrânge o comandă, pe când cel extra-penal înfrânge o obligaţie, cel penal încalcă drepturile obiective, pe când cel extra-penal încalcă drepturile subiective etc. Sau, plecând de la criteriul coloritului moral al faptului ilicit, ilicitul penal loveşte în sentimentul de pietate sau milă, jigneş- te conştiinţa morală a colectivităţii, nesocoteşte sentimentele morale ale colectivităţii, izvorăşte din motive egoiste sau nesocoteşte sentimentul de solidaritate socială. Potrivit unor alte criterii obiective, ilicitul penal provoacă o reacţie socială de tipul alarmării societăţii în genere, iar nu a unor persoane individuale, produce un rău public şi social, produce dezordine socială sau pune în lumină personalitatea periculoasă, înclinaţiile distructive şi antisociale ale celor ce săvârşesc astfel de fapte.

În ciuda multitudinii criteriilor propuse de doctrină în vederea deosebirii eficiente a ilicitului penal de celelalte forme de ilicit juridic, criteriul formal, al naturii sancţiunii aplicabile, apare ca fiind cel mai simplu şi mai facil de utilizat. Astfel, se consideră ilicit penal orice fapt pentru care normele juridice prevăd o pedeapsă, spre deosebire de ilicitul extra-penal, sancţionat doar cu o sancţiune pur reparatorie.

(...)

VOLUMUL I

Aceasta lucrare a fost recomandata de I.C.J. spre reeditare, care apartine unui trecut relativ apropiat si din dorinta de a satisface nevoia de documentare si aprofundare a juristilor penalisti in pragul reformei legislatiei penale care are loc in tara noastra si care isi propune, pe langa modernizarea legislatiei penale si valorificarea acelor solutii teoretice si practice dovedite viabile din cultura penala a trecutului.

Lucrarea abordeaza problematica penala dintr-o perspectiva mai profunda; ea identifica esenta fiecarei institutii juridico-penale pe care o explica, o analizeaza in corelatie cu alte institutii, dezvaluie implicatiile teoretice si practice ale dispozitiilor legale la care se refera. Lucrarea se vadeste actuala pentru ca legislatia penala in curs de adoptare va pastra multe dintre institutiile si reglementarile elaborate in anul 1969, pe langa faptul ca punand la dispozitia cititorului idei, conceptii, explicatii legate de esenta institutiilor penale, aceste aprofundari isi pastreaza valoarea indiferent de o modificare legislativa sau alta.

Lucrarea a fost editata in perioada anilor 1969-1976, astfel ca poarta amprenta acelor vremuri, dar acest aspect nu reduce din valoarea volumelor reeditate, ci ii fixeaza numai etapa istorica in care au fost elaborate. De subliniat insa ar fi ca lucrarea de fata este cel mai putin "politizata" in raport cu alte lucrari aparute in acele timpuri. Se stie ca toate lucrarile stiintifice ale Institutului s-au caracterizat printr-o expunere sobra, tehnica, sistematizata a ideilor. Acesta a devenit un "stil" respectat cu grija de toti cercetatorii.

Conducatorul si coordonatorul lucrarii, profesorul Vintila Dongoroz, a imprimat colectivului de elaborare a lucrarii spiritul sau analitic, echilibrat, preocuparea pentru o temeinica documentare si pentru motivarea stiintifica a solutiilor de reglementare propuse.

Lucrarea de fata este reeditata in forma si cu continutul original.

Lucrarea Fise de drept penal. Partea speciala permite celor care au studiat orice curs, manual sau tratat de Drept penal, Partea speciala sa verifice daca materia a fost bine asimilata, asigurand astfel posibilitatea unei recapitulari eficiente si rapide.

Structura si grafica acestei carti sunt inedite si au fost special concepute sa asigure acoperirea intr-un timp scurt a materiei. Fiecare fisa contine o parte teoretica si o parte practica, ce ofera atat informatii teoretice tehnice si precise, dar si principalele solutii jurisprudentiale ale instantelor romane incepand cu anul 1969 pana in prezent.